Deşi mezina, Speranţa dă consistenţă şi avânt Credinţei şi Iubirii, surorile mai mari

(RV – 3 decembrie 2007) Speranţa – spunea scriitorul francez Charles Péguy – ne apare cu mult mai mică în faţa celorlalte două virtuţi teologale, dar în realitate este tocmai ea cea care trage după sine credinţa şi iubirea. În legătură cu această imagine, să-l ascultăm pe cardinalul iezuit Albert Vanhoye, care a participat la prezentarea enciclicei Spe Salvi (Salvaţi în speranţă), ce a avut loc la Sala de Presă a Sfântului Scaun:
• „Speranţa dă impuls, dă un avânt ce nu poate veni nici de la credinţă şi nici de la iubire, pentru că fără speranţă iubirea ar rămâne oarecum paralizată iar credinţa ar fi mai cu seamă abstractă. Dar, împreună cu speranţa, credinţa devine consistentă şi vie şi, dacă există speranţă găsirii iubirii, aceasta din urmă devine activă şi capabilă să transforme lumea”.

O enciclică ce vorbeşte creştinilor şi mai ales acelora care au uitat de Dumnezeu şi de această speranţă…
• „E clar că ne aflăm în faţa unei ample cateheze despre speranţă, ce este valabilă pentru toţi, dar – scriind această enciclică – Sfântul Părinte s-a gândit la multă lume a cărei credinţă este mai curând „călduţă”, dar şi la persoanele fără credinţă ce pot fi însă atrase de aceasta văzând întreaga frumuseţe a speranţei creştine”.

Enciclica lui Benedict al XVI-lea a suscitat interogative şi reflecţii chiar şi din partea presei laice. Iată comentariul directorului cotidianului italian „Il Foglio”, Giuliano Ferrara:
• „Cred că punctul de plecare al Papei este acesta: în lumea modernă nu mai există speranţă ci aşteptări, ce reprezintă un concept cu totul diferit; avem aşteptări în privinţa vieţii, a sănătăţii, a bunăstării. În locul speranţei, am aşezat un soi de previziune, dar nu se poate trăi din previziuni. Şi este tocmai speranţa – înţeleasă în sens creştin, ca virtute teologală – cea de care lumea modernă are mai multă nevoie şi a cărei lipsă o simte. Papa a „atacat” – în mod binevoitor şi fratern – inima modernilor pe un teren fragil pentru ei, cel al speranţei şi al iubirii, tocmai terenul în care modernii ar vrea să creadă mai mult, dar reuşesc mai puţin”.

În enciclica Spe Salvi, speranţa creştină devine posibilitate de mântuire a omului, în contrast cu neîmplinirea revoluţiilor din trecut: cea franceză, cea marxistă. Cum apreciaţi această lectură istorică a Papei?
• „Genială; cred că pasajul fundamental este cel în care spune: dar cum v-aţi putut gândi că o structură socială poate rezolva problema binelui, când rezistă şi va rezista mereu libertatea omului deci – în esenţă – libertatea omului de a alege dintre bine şi rău. Critica la adresa materialismului lui Marx se referă la faptul de a se fi crezut că structurile economice ar fi putut rezolva problema binelui comun; şi aceasta este eroarea materialismului. Este o critică a celei mai mari şi teribile ideologii din timpul nostru, o critică absolut pertinentă şi justă în ochii oricui priveşte fără idei preconcepute”.

Aici serviciul audio: