Ofer ideal întregii Biserici a doua mea enciclică în prima duminică de Advent pentru ca în timpul de pregătire la sărbătoarea Naşteri Domnului credincioşii să descopere frumuseţea şi profunzimea speranţei creştine: Benedict al XVI-lea la celebrarea Primelor Vespere, sâmbătă în bazilica Sfântul Petru

(RV - 1 decembrie 2007) Sâmbătă 1 decembrie, începând de la 17, ora Romei papa Benedict al XVI-lea a prezidat solemn în bazilica vaticană Primele Vespere, adică rugăciunea vesperală prevăzută de Liturgia Orelor pentru prima duminică de Advent, perioada de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului, numită odinioară şi Postul Crăciunului. Cu rugăciunea vesperală de sâmbătă începe totodată noul an liturgic.
Papa a introdus celebrarea intonând invocaţia:
• „Deus in adiutorium meum intende - Dumnezeule, vino în ajutorul meu”
După intonarea imnului Conditor alme siderum - în traducere „Ziditor atotputernic de luminători cereşti” şi cântarea a trei psalmi cu antifoanele respective a urmat lectura scurtă din prima Scrisoare a Sfântului apostol Paul către Tesaloniceni, 5,23-24: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească întru toate şi fiinţa voastră întreagă - spiritul şi sufletul şi trupul - să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos. Credincios este Cel cate vă cheamă: El va şi împlini aceasta”.

Apoi Benedict al XVI a ţinut omilia sau predica pe care o propunem în întregime:

• „Dragi fraţi şi surori, Adventul este, prin excelenţă, timpul speranţei. În fiecare an, această atitudine fundamentală a spiritului se retrezeşte în inima creştinilor care, în timp ce se pregătesc să celebreze marea sărbătoarea a naşterii lui Cristos Mântuitorul, reînsufleţesc aşteptarea întoarcerii sale glorioase, la sfârşitul timpurilor. Prima parte a Adventului insistă tocmai asupra acelei realităţi numite în greacă „parusia”, asupra ultimei veniri a Domnului. Antifoanele acestor Prime Vespere sunt toate orientate, cu diferite nuanţe, spre această perspectivă. Lectura scurtă din prima Scrisoare către Tesaloniceni face referinţă explicită la venirea finală a lui Cristos folosind tocmai termenul grec „parusia”. Apostolul îndeamnă creştinii la a se păstra fără prihană, dar mai ales îi încurajează să se încreadă în Dumnezeu, care „este credincios” şi nu va omite să înfăptuiască sfinţenia în toţi cei care corespund harului său.

Toată liturgia vesperală invită la speranţă indicând, la orizontul istoriei, lumina Mântuitorului care vine: „în ziua aceea va străluci o lumină mare”; „Domnul va veni cu putere mare”; „strălucirea sa umple tot pământul”.
Această lumină care provine din viitorul lui Dumnezeu, s-a manifestat deja la plinătatea timpurilor; de aceea - a spus Papa - speranţa noastră nu este lipsită de fundament , dar se bazează pe un eveniment care se situează în istorie şi în acelaşi timp transcende istoria: este evenimentul constituit de Isus din Nazaret. Evanghelistul Ioan aplică lui Isus titlul de „lumină”: este un titlu care aparţine lui Dumnezeu. În Crez, de fapt, noi mărturisim că Isus Cristos este „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină”.

Papa a amintit că temei speranţei a voit să-i dedice a doua sa Enciclică, care a fost publicată vineri, 30 noiembrie, apoi a adăugat:
• „Sunt bucuros, a spus Benedict al XVI-lea, să o ofer ideal întregii Biserici în această primă Duminică din Advent, pentru ca, în timpul pregătirii la Sfânta Naştere a Domnului comunităţile şi credincioşii individual să o poată citi şi medita, pentru a redescoperi frumuseţea şi profunzimea speranţei creştine. Aceasta, de fapt, este inseparabil legată de cunoaşterea chipului lui Dumnezeu, acel chip pe care Isus, Fiul Unul-născut ni l-a revelat prin întruparea sa, prin viaţa sa pământească şi predica sa, şi mai ales prin moarea şi învierea sa. Speranţa adevărată şi certă este întemeiată pe credinţa în Dumnezeu Iubire, Tată milostiv, care „atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său Unul-născut” (In 10,10). Adventul, de aceea, este timp prielnic redescoperirii unei speranţe nu vagi şi iluzorii, dar sigure şi demne de crezare, întrucât „ancorată” în Cristos, Dumnezeu făcut om, stânca mântuirii noastre.

Încă de la început, cum reiese din Noul Testament şi mai precis din Scrisorile Apostolilor, o nouă speranţă i-a distins pe creştini de toţi cei care trăiau religiozitatea păgână. Scriind Efesenilor, Sfântul Paul le aminteşte că, înainte de a îmbrăţişa credinţa în Cristos, ei erau „fără speranţă şi fără Dumnezeu în această lume” (2,12). Această expresie apare cât se poate de actuală pentru păgânismul din zilele noastre: putem să o referim în special la nihilismul contemporan, care roade speranţa în inima omului, făcându-l să gândească că înlăuntrul său şi în jurul său stăpâneşte nimicul: nimic înainte de naştere, nimic după moarte. În realitate, a subliniat Benedict al XVI-lea, dacă lipseşte Dumnezeu, slăbeşte, încetează speranţa. Totul pierde din „densitate”. Este ca şi cum ar lipsi dimensiunea adâncimii şi fiecare lucru devina plat, lipsit de relieful său simbolic, de acea „preeminenţă” în comparaţie cu ceea ce este simplu material. Este în joc - spune Sfântul Părinte - raportul dintre existenţa de aici şi acum şi ceea ce numim „realitatea de dincolo”: aceasta nu este un loc unde vom sfârşi după moarte, este în schimb realitatea lui Dumnezeu, plinătatea vieţii la care fiecare fiinţă umană este, pentru a spune astfel, înclinată. La această aşteptare a omului Dumnezeu a răspuns în Cristos prin darul speranţei.

Omul este singura creatură liberă să spună da sau nu eternului, adică lui Dumnezeu. Fiinţa umană poate stinge în ea speranţa eliminându-l pe Dumnezeu din propria viaţă. Cum se poate întâmpla aceasta? Cu se poate petrece ca o creatură „făcută de Dumnezeu”, orientată intim spre El, cea mai aproape de Cel Veşnic, să poată să se lipsească de această bogăţie? Dumnezeu cunoaşte inima omului. Ştie că cine îl refuză nu a cunoscut adevăratul său chip, şi de aceea nu încetează să bată la uşa noastră, ca umil pelerin în căutare de primire. Iată pentru ce Domnul acordă nou timp omenirii: pentru ca toţi să poată ajunge să-l cunoască! Acesta este şi sensul unui nou an liturgic care începe: este un dar al lui Dumnezeu care vrea din nou să se reveleze în misterul lui Cristos, prin Cuvânt şi Sacramente. Prin intermediul Bisericii vrea să vorbească umanităţii şi să salveze oamenii de azi. Şi face aceasta mergând înaintea lor, pentru „a căuta şi salva ceea ce era pierdut”(Lc 119,10). În această perspectivă, celebrarea Adventului este răspunsul Bisericii Mireasă la iniţiativa mereu nouă a lui Dumnezeu Mire, „care este, care era şi care vine” (Ap 1,8). Omenirii care nu mai are timp pentru El, Dumnezeu îi oferă alt timp, un nou spaţiu pentru a intra în sinea sa, pentru a porni din nou la drum, pentru a regăsi sensul speranţei.

Iată deci surprinzătoarea descoperire: speranţa mea, a noastră este precedată de aşteptarea pe care Dumnezeu o cultivă faţă de noi! Da, Dumnezeu ne iubeşte şi tocmai de aceea aşteaptă ca noi să ne întoarcem la El, să deschidem inima iubirii sale, să punem mâna noastră în mâna sa ş să ne amintim că suntem fiii săi. Această aşteptare a lui Dumnezeu precede întotdeauna speranţa noastră, exact aşa cum iubirea sa ajunge la noi cea dintâi (cfr 1 In 4,10). În acest sens speranţa creştină este numită „teologală”: Dumnezeu este izvorul, sprijinul şi termenul ei. Ce mare mângâiere în acest mister! Creatorul meu - a exclamat Papa - a pus în spiritul meu un reflex al dorinţei sale de viaţă pentru toţi. Fiecare om este chemat să spere corespunzând aşteptării pe care Dumnezeu o are în privinţa lui. De altfel, experienţa ne arată că este tocmai aşa. Ce duce lumea înainte, dacă nu încrederea pe care Dumnezeu o are în om? Este o încredere care îşi are reflexul în inimile celor mici, smeriţi, când în mijlocul dificultăţilor şi ostenelilor se străduiesc în fiecare zi să facă cât pot mai bine, să împlinească acel puţin de bine care însă în ochii lui Dumnezeu înseamnă atât de mult: în familie, la locul de muncă, la şcoală, în diferite domenii ale societăţii. În inima omului este scrisă de neşters speranţa, deoarece Dumnezeu Tatăl nostru este viaţă, şi pentru viaţa veşnică şi fericită suntem făcuţi.

În continuare Papa a spus că fiecare copil care se naşte este semn al încrederii lui Dumnezeu în om şi este o confirmare, cel puţin implicită, a speranţei pe care omul o nutreşte într-un viitor deschis asupra veşniciei lui Dumnezeu. La această speranţă a omului Dumnezeu a răspuns născându-se în timp ca mică fiinţa umană. A scris Sfântul Augustin: „Am fi putut crede că Cuvântul tău era departe de contactul cu omul şi dispera de noi, dacă acest Cuvânt nu s-a fi făcut trup şi nu ar fi locuit între noi” (Confesiuni, X,43,69, citat în Spe salvi, 29).

În încheierea predicii ţinute sâmbătă la celebrarea Primelor Vespere în bazilica Sfântul Petru pentru începutul noului An liturgic, Benedict al XVI-lea a îndemnat: „Să ne lăsăm şi noi, deci, călăuziţi de Aceea care a purtat în inima şi în pântecele ei Cuvântul Întrupat. O Marie, Fecioara aşteptării şi Maica speranţei, reînsufleţeşte în toată Biserica spiritul Adventului, pentru ca omenirea întreagă să pornească la drum spre Betleem, unde a venit,
• şi din nou va veni să ne viziteze Soarele care răsare din înălţime (cfr Lc 1,78), Cristos Dumnezeul nostru. Amin.

Aici serviciul audio: