Între credinţă şi dragoste, virtutea nădejdii sau speranţei: va fi prezentată vineri 30 noiembrie Enciclica lui Benedict al XVI-lea "Spe salvi", dedicată speranţei

(RV - 26 noiembrie 2007) "Salvaţi în speranţă": va fi prezentată vineri 30 noiembrie în Sala de presă a Sfântului Scaun cea de-a doua Enciclică a lui Benedict al XVI-lea întitulată „Spe salvi”, de la primele cuvintele textului în limba latină. Vor interveni cardinalii Georges Marie Martin Cottier, O.P., pro-teolog emerit al Casei Pontificale şi Albert Vanhoye, S.I., profesor emerit de Exegeză a Noului Testament la Institutul Biblic Pontifical din Roma. Textul tradus în opt limbi - latină, italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză şi polonă - va fi la dispoziţia jurnaliştilor acreditaţi începând cu ora 9 vineri 30 noiembrie. Enciclica trebuie considerată sub embargo până la ora 12, pentru agenţii şi alte mijloace de comunicare.

Aşadar după prima sa Enciclică asupra dragostei, a iubirii „Deus caritas est”, Benedict al XVI-lea oferă curând Bisericii o reflecţie aprofundată asupra speranţei, a doua virtute teologală după cea a credinţei.

Într-adevăr, proclamarea speranţei învierii capătă astăzi o semnificaţie deosebită pentru a da forţă şi vigoare mărturiei creştine. Într-un timp dominat de bunuri imediate şi concentrat asupra a ceea ce este parţial şi fragmentar, creştinii nu trebuie să se lase asimilaţi de mentalitatea curentă, dar trebuie să se întrebe serios asupra forţei credinţei lor în învierea lui Isus şi asupra speranţei vii pe care o poartă cu sine. A crede în Cel Înviat înseamnă a spera că viaţa şi moartea, suferinţa şi necazul, boala şi catastrofele nu sunt ultimul cuvânt al istoriei, dar că există o împlinire transcendentă pentru viaţa persoanelor şi viitorul lumii.

Însă speranţa este un bun fragil şi rar, iar flacăra ei este adesea slabă ca abia mai pâlpâie chiar şi în inima celor care cred. Intuise aceasta scriitorul francez Charles Péguy (1873 - 1914).

Scrie în lucrarea sa „Porticul misterului celei de-a doua virtuţi”:
„Mica speranţă înaintează între cele două surori mai mari ale ei [credinţa şi dragostea], trecând neobservată. Aproape invizibilă, ‚mica’ surioară pare condusă de mână de cele două mai mari, dar în inima ei de copilă vede ceea ce ele nu văd. Şi atrage după sine cu bucuria ei proaspătă şi inocentă credinţa şi dragostea în dimineaţa Paştelui. ‚Este ea, micuţa aceea, care trage după sine totul’.

Dacă speranţa este prezentă în inima fiecărui bărbat şi femei, atunci numele speranţei creştine este Isus cel Răstignit şi Înviat din morţi, iar a-l vedea, a-l întâlni şi împărtăşi altora pe Cel Înviat este îndatorirea martorului creştin.
A-l vedea pe Cel Înviat: o experienţă de convertire;
A-l întâlni pe Cel Înviat: o experienţă de misiune;
A-l comunica pe Cel Înviat: o experienţă de relaţie adică de a conduce pe alţii la El.
 
Aici serviciul audio: