Apel al Papei la solidaritate cu Somalia aflată în criză umanitară şi socială. La audienţa generală în Piaţa Sfântul Petru, cateheza lui Benedict al XVI-lea despre figura şi experienţa monahului Afraate, scriitor bisericesc de limbă siriacă, adică siriana veche

(RV - 21 noiembrie 2007) Un apel pentru criza socială şi umanitară, care de mai multe săptămâni a readus Somalia la zilele ei cele mai întunecate, şi o invitaţie la a trăi o „caritate sinceră”, aceea care se naşte din credinţa în Cristos. Sunt cele două extreme care au încadrat audienţa generală de miercuri dimineaţă în Piaţa Sfântul Petru în prezenţa a circa 30 de mii de persoane.
Benedict al XVI-lea a dedicat cateheza sa Bisericilor creştine siriene din secolul al IV-lea care reprezintă lumea semită din care a ieşit Biblia însăşi şi sunt expresia unui creştinism a cărui formulare teologică încă nu intrase în contact cu diferite curente culturale dar trăia în forme proprii de gândire. Sunt Bisericile în care ascetismul sub diferite forme eremite - eremiţi în pustiu, în peşteri, claustrali sau trăind pe coloane - şi monahismul sub forme de viaţă comunitară, exercită un rol de vitală importanţă în evoluţia gândirii teologice şi spirituale.

Benedict al XVI-lea a prezentat astfel marea figură şi experienţa unui monah din acea epocă, Afraate, numit şi „înţeleptul persan”, unul dintre personajele cele mai importante şi în acelaşi timp mai enigmatice ale creştinismului sirian din secolul IV, aproximativ anii 280 - 345. Era originar din regiunea oraşului Ninive - Mossoul, astăzi în Irak, dintr-o comunitate bisericească ce se afla la frontiera dintre iudaism şi creştinism, o comunitate foarte legată de Biserica-mamă din Ierusalim iar episcopii ei erau aleşi în mod tradiţional din rândul aşa-ziselor „rude” al lui Iacob, „fratele Domnului” (cfr Mc 6,3); adică erau persoane legate prin rudenie de sânge şi prin credinţă cu Biserica de la Ierusalim.

Limba lui Afraate era cea siriacă - adică siriana veche, o limbă semită ca şi ebraica Vechiului Testament şi aramaica vorbită de Isus însuşi. Comunitatea bisericească în care a trăit era o comunitate care căuta să rămână fidelă tradiţiei iudeo-creştine. Foarte semnificativ, Afraate, se numeşte pe sine „ucenic al Sfintei Scripturi” a Vechiului şi Noului Testament (Demonstraţia 22, 26) pe care o consideră ca un singur izvor de inspiraţie, şi la care recurge foarte frecvent făcând din ea centrul reflecţiei sale.
În orice caz, despre el avem puţine date biografice.

A întreţinut relaţii strânse cu mediile ascetice-monastice din Biserica siriană, despre care a transmis date şi căreia i-a dedicat o parte din reflecţia sa. Potrivit unor surse, Afraate a fost chiar capul unei mănăstiri şi în cele din urmă a fost consacrat episcop. A scris 23 mici tratate - numite „Expuneri” sau „Demonstraţii” sub formă de scrisori în care tratează despre diferite teme de viaţă creştină, precum credinţa, dragostea, postul, umilinţa, rugăciunea, viaţa ascetică însăşi, şi chiar raportul dintre iudaism şi creştinism, dintre Vechiul şi Noul Testament. Scrie într-un stil simplu, cu fraze foarte scurte şi paralelisme uneori contrastante; reuşeşte totuşi să ţese un discurs coerent cu o dezvoltarea bine articulată a diferitele subiecte pe care le tratează.

„Renunţarea la cuvintele inutile”, adevărat post, pentru a face loc cuvintelor rugăciunii face inima omului deschisă „carităţii sincere”. Învăţătura acestui „înţelept” monah, Afraate, care a trăit în urmă cu 1700 de ani în regiunea ce corespunde astăzi Irakului şi amintit de Benedict al XVI-lea la începutul audienţei generale se leagă bine cu apelul la solidaritate care a încheiat întâlnirea săptămânală.

Apel care în această circumstanţă recheamă atenţia internaţională asupra uneia dintre atâtea crize uitate din Africa, cea din Somalia de unde - a spus papa Benedict - „sosesc ştiri dureroase privind precara situaţie umanitară”, mai ales la Mogadishu, capitala ţării, „tot mai lovită de nesiguranţa socială şi de sărăcie”:
• „Urmăresc cu trepidaţie evoluţia evenimentelor şi fac apel tuturor celor care au responsabilităţi politice, la nivel local şi internaţional, pentru a fi găsite soluţii paşnice şi a purta alinare acelei dragi populaţii. Încurajez, de asemenea, eforturile celor care, deşi în nesiguranţă şi dificultăţi, rămân în acea regiune pentru a purta ajutor şi alinare locuitorilor”.

Pentru un creştin, solidaritatea este rod al unei inimi care îl iubeşte pe aproapele potrivit poruncii lui Isus. Credinţa şi dragostea sunt deci strâns unite iar Benedict al XVI-lea a amintit aceasta prin cuvintele înţeleptului monah:
• „Adesea în Afraate, viaţa creştină este prezentată într-o clară dimensiune ascetică şi spirituală: credinţa îi este baza, fundamentul; ea face din om un templu în care Cristos însuşi locuieşte. Prin urmare credinţa face posibilă o dragoste sinceră, ce se exprimă în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele”.
 
Fidel tradiţiei siriace, scriitorul siriac prezintă adesea mântuirea înfăptuită de Cristos ca o vindecare, şi în consecinţă, pe Cristos însuşi ca medic. În schimb, păcatul este văzut ca o rană, pe care numai pocăinţa o poate vindeca: „Unui om care a fost rănit într-o bătălie, spune Afraate, nu îi este ruşine să se lase în mâinile unui medic înţelept…; la fel, cine a fost rănit de Satana nu trebuie să se ruşineze de a-şi recunoaşte vina şi a se îndepărta de ea cerând leacul pocăinţei” (Demonstraţia, 7,3).

Un alt aspect important al operei lui Afraate este învăţătura sa asupra rugăciunii, şi în mod special asupra lui Cristos ca maestru de rugăciune. Creştinul se roagă urmând învăţătura lui Isus şi pilda sa de rugător: „Mântuitorul nostru a învăţat să ne rugăm astfel, spunând: „Roagă-te în secret Acelui care este ascuns, dar care vede totul”, şi mai departe: „Intră în camera ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti”(Mt 6,6)…Ceea ce Măntuitorul nostru vrea să ne arate este că Dumnezeu cunoaşte dorinţele şi gândurile inimii (Demonstraţia 4,10).

Şi în continuare Benedict al XVI-lea:
• „Pentru Afraate viaţa creştină este axată pe imitarea lui Cristos, luând jugul său asupra noastră şi urmându-L pe calea Evangheliei. Una dintre virtuţile care se potriveşte mai mult ucenicului lui Cristos este smerenia. Ea nu este un aspect secundar în viaţa spirituală a creştinului: natura omului este umilă şi Dumnezeu este acela care o înalţă la însăşi slava sa (…) Rămânând umil, chiar în realitatea pământească în care trăieşte, creştinul poate intra în relaţie cu Domnul: ‚Cel umil este umil, dar inima sa se ridică la înălţimile cele mai mari. Ochii feţei sale privesc şi observă pământul iar ochii minţii înălţimea cea mai mare’” (Demonstraţia 9,2).

Viziunea pe care Afraate o are despre om şi despre realitatea sa corporală este foarte pozitivă: trupul uman, după exemplul lui Cristos cel smerit, este chemat la frumuseţea, la bucuria luminii. „ Dumnezeu se apropie de omul care iubeşte şi este just să iubească umilinţa şi să rămână în starea de umilinţă. Cei umili sunt simpli, răbdători, iubiţi, cinstiţi, drepţi,, experţi în bine, prudenţi, senini, liniştiţi, paşnici, milostivi, gata să se convertească, binevoitori, profunzi, chibzuiţi, frumoşi şi doriţi” (Demonstraţia 9,14).

Un alt aspect important în Afraate este postul care este înţeles de el în sens larg. El vorbeşte despre post ca renunţare la hrană drept practică necesară pentru a fi caritabili şi feciorelnici, despre post ca abţinere în vederea sfinţeniei, despre postul de cuvintele zadarnice şi detestabile, despre post în privinţa mâniei, despre postul de posesia de bunuri în vederea slujirii, despre postul de la somn pentru a se dedica rugăciunii.

Papa Benedict a încheiat cateheza invitând participanţii la audienţa generală să se întoarcă la învăţătura lui Afraate în ceea ce priveşte rugăciunea. Potrivit acestui străvechi „înţelept”, rugăciunea se realizează atunci când Cristos locuieşte în inima creştinului, şi îl invită la o angajarea coerentă de caritate faţă de aproapele.

De fapt, scrie: „Dă alinare celor frânţi de durere, vizitează bolnavii.
Rugăciunea este bună dacă faptele ei sunt frumoase.
Rugăciunea este plăcută când poartă uşurare aproapelui.
Rugăciunea este ascultată când în ea se află şi iertarea ofenselor.
Rugăciunea este puternică atunci când este plină de forţa lui Dumnezeu” (Demonstraţia 4, 14 - 16).

Cu aceste cuvinte - a încheiat Papa - Afraate ne invită la o rugăciune care devine viaţă creştină, viaţă realizată, viaţă pătrunsă de credinţă, de deschiderea spre Dumnezeu şi, astfel, de deschiderea pentru aproapele.

În încheierea audienţei, Benedict al XVI a adresat saluturi în diferite limbi grupurilor mai numeroase de pelerini. Un gând deosebit la avut pentru participantele la Capitlul general al Surorilor Misionare ale Sfântului Carol - Scalabriniene, îndemnate să fie „generoase distribuitoare de speranţă, de solidaritate şi de comuniune. O succesivă aluzie apoi la membrii emiţătorului italian Radio Mater din localitatea Erba: „Exprim preţuire - a spus Pontiful - pentru serviciul bisericesc pe care îl desfăşuraţi răspândind devoţiunea faţă de Sfânta Fecioara Maria”.

• Papa intonează Pater noster.
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict la încheierea audienţei generale de miercuri în Piaţa Sfântul Petru, după recitarea în cor a rugăciunii Tatăl nostru în limba latină, pe care în ultima vreme pelerinii o au la îndemână pe biletul de intrare fiind tipărită pe verso:
• Binecuvântarea apostolică.

Aici serviciul audio: