Sinergia dintre evoluţionism şi creaţionism şi inseparabilitatea dintre iubire şi
suferinţă: teme prezente în colocviul dintre Benedict al XVI-lea şi clerul din Treviso
şi Belluno-Feltre
(RV- 29 iulie 2007) Evoluţionism şi creaţionism, dar şi raportul dintre iubire
şi suferinţă au constituit temele centrale ale întâlnirii de marţi 24 iulie,
dintre Benedict al XVI-lea şi clerul diecezelor de Treviso şi Belluno-Feltre,
din Italia. Colocviul s-a desfăşurat în biserica Sfânta Iustina martiră, din localitatea
Auronzo de Cadore. Papa a spus că evoluţionismul, deşi o realitate confirmată de probe
ştiinţifice, nu poate explica întreaga realitate. De aceea, este necesară recunoaşterea
„raţiunii creatoare” pentru „a regăsi sensul vieţii” şi „a putea concepe demnitatea
umană”. Papa a făcut apoi referire la dezbaterile aprinse ce au loc în prezent în
Germania şi în Statele Unite referitoare la creaţionism şi evoluţionism, prezentate
ca alternative ce se exclud reciproc.Benedict al XVI-lea a subliniat
faptul că nu există contrapunere între evoluţie şi opera lui Dumnezeu Creatorul:
INS
– „Această contrapunere este o absurditate pentru că există – pe de o parte –
numeroase probe ştiinţifice în favoarea unei evoluţii ce apare ca o realitate pe care
trebuie s-o studiem şi care îmbogăţeşte cunoaşterea noastră asupra vieţii şi a fiinţei
însăşi. Dar, doctrina evoluţionismului nu răspunde tuturor întrebărilor şi, mai ales,
nu răspunde la marea chestiune filosofică: de unde vine totul?”.
Omul este,
apoi, chemat să dea răspunsuri şi un sens propriei vieţi şi „deplinei armonii cosmice
gândite de Creator”. Viaţa fără Dumnezeu, a spus Sfântul Părinte, este „un simplu
fragment din evoluţie”. Este important – a adăugat Papa– ca raţiunea să se deschidă
şi mai mult: INS – „ (…) Există o idee care îmi precede şi pe care trebuie
să o descopăr, să o urmez şi care dă, în sfârşit, sens vieţii mele”.
Cunoscând
realitatea sensului precedent – a spus Benedict al XVI-lea – putem să redescoperim
sensul suferinţei. Papa a subliniat, în particular, cum iubirea şi durerea sunt inseparabile,
căci iubirea însemnă dăruire, renunţare la sine. INS – „Acest lucru
înseamnă durere, dar tocmai în această suferinţă – cauzată de renunţarea la sine pentru
celălalt, pentru cel iubit, deci pentru Dumnezeu – eu pot creşte, iar viaţa mea găseşte
iubire şi în iubire şi află sensul.”
Despre inseparabilitatea dintre iubire
şi suferinţă, să-l ascultăm acum şi pe Tonino Cantelmi, profesor
de psihiatrie la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma: INS
– „Celălalt reprezintă pentru noi o oglindă şi un reflex al aspectelor noastre
negative, al propriilor limite; cu celălalt se intră în conflict, cu el trebuie să
clarificăm anumite aspecte, apoi suntem expuşi criticilor celuilalt. Toate acestea
sunt prilejuri de inevitabilă suferinţă. În orice relaţie interpersonală există un
procent de suferinţă, dar fără această porţie de durere am cădea într-o iubire de
tip narcisist, n-ar mai fi o iubire reală. Din acest motiv, durerea, suferinţa şi
iubirea sunt inseparabile. S-ar putea spune că sunt două feţe ale aceleiaşi medalii”.
Aşadar,
suferinţa nu este o experienţă exclusiv negativă… INS – „Trebuie
să învăţăm să pătrundem în suferinţă. Ceea ce caracterizează societatea noastră nu
este într-atât tabu-ul asupra morţii, sau alte tabu-uri, ci negarea suferinţei. Ca
şi cum i-ar fi interzis omului să sufere, ca şi cum suferinţa ar fi ceva exclusiv
negativ. Noi ştim că nu este aşa, nici chiar din punct de vedere psihologic, căci
un copil nu creşte dacă nu este în stare să înfrunte suferinţe proporţionate, desigur,
cu capacitatea sa. Un adult nu intră în relaţie cu un alt adult dacă nu este capabil
să accepte suferinţa acestei relaţii. Dar, mai ales, nu intrăm în relaţie cu noi înşine
dacă nu suntem capabili să pătrundem în interiorul propriilor suferinţe”.
Cum
a spus Sfântul Părinte la întâlnirea cu clerul diecezelor de Treviso şi Belluno-Feltre,
conceptul de inseparabilitate dintre iubire şi durere, dintre iubire şi Dumnezeu,
trebuie să facă parte din conştiinţa modernă; trebuie redescoperită iubirea – dimensiunea
cea mai autentică a omului – care se împlineşte în măsura renunţării la sine.