A da voce, prin Radio, celor fără de voce. Visul împlinit al unui italian – Giorgio Lolli – care a fondat sute de staţii radiofonice în continentul african

(RV – 27 iulie 2007) „Fiecare oră de emisie radiofonică este un năvod nevăzut, ce pescuieşte conştiinţele din unda tulbure a singurătăţii lor şi le învie în valul limpede al unei conştiinţe solidare, obşteşti” spunea, în mod memorabil, rafinata intelectuală Alice Voinescu, într-o conferinţă transmisă la Radio, în 1935.
Aşadar Radioul ca mijloc de informare, dar şi de formare, de inspirare a solidarităţii, de deşteptare a conştiinţelor adormite ori a celor indiferente, de trezire a interesului pentru educaţia tineretului. Radioul nu însemna doar transmiterea unor informaţii, a unor mesaje, căci comunicarea conţine în sine valenţa unui act social de participare reciprocă. În latină communico înseamnă punere în comun, participare, crearea comuniunii şi, prin aceasta, a progresului. Mai mult decât atât, Radioul trebuie să fie un spaţiu oferit categoriilor excluse, pentru ca şi acestea să poată participa la cultura şi la istoria propriei comunităţi.
Cu această intenţie – de a da voce celor fără de voce – întreprinzătorul italian Giorgio Lolli, în vârstă de 65 de ani, a creat sute de staţii radiofonice în continentul african. În 1991, în Mali – stat din Africa de Vest – Lolli a contribuit, prin emiţătoare montate într-o singură noapte, la căderea dictatorului Moussa Traoré. Entuziasmul său pentru Africa prinde rădăcini în urmă cu peste 30 de ani când se afla în Eritrea pentru realizarea unui documentar, în calitate de tehnician de radio şi televiziune. Staţia de radio locală nu funcţiona, din cauza unei banale defecţiuni tehnice, pe care el a remediat-o în câteva minute. Acea întâmplare i-a schimbat viaţa, pentru că a înţeles cât era de important un mijloc imediat, dinamic şi economic, precum Radioul, într-un continent în care distanţele mari fac ca informaţia să ajungă, dintr-un loc în altul, cu foarte mare greutate.

Dar să aflăm, chiar de la Giorgio Lolli, ce reprezintă Radioul pentru populaţiile africane:
INS – „Acolo, prezenţa unei staţii radiofonice reprezintă o adevărată revoluţie. Când se inaugurează un radio într-un sat în care nu există nimic altceva, strada din vecinătatea staţiei devine – în câteva ore – o piaţă; toţi vin să se intereseze, să vadă ce se întâmplă; imediat apar şi vânzătorii, căci unde-i lume adunată este şi consum. Imaginaţi-vă într-un sătuc îndepărtat din Africa, unde nu există nici apă, nici lumină, nici un mijloc de comunicare în masă, într-un cuvânt nu există nimic, dintr-o dată au un Radio al lor, pentru care se auto-taxează pentru a-l menţine, şi la programele căruia participă, vin în mod periodic pentru a face propriile emisiuni”.

Sunt, aşadar mici Radiouri comunitare…
INS – „Deviza firmei mele este „a da voce celor fără de voce”. Obiectivul meu este de a crea multe staţii radiofonice mici la care să participe oamenii simpli, cei care nu au vorbit vreodată la radio. În Africa se ascultă programe radiofonice, se ascultă Vocea Americii, BBC, Radio France, dar înainte de înfiinţarea radiourilor comunitare, nu existau emitente africane, concepute de africani pentru africani, mai ales pentru cei consideraţi ca fiind lipsiţi de importanţă. Acum, prin aceste mici Radiouri comunitare se oferă multora posibilitatea de a-şi spune punctul de vedere, în afara faptului că se creează numeroase locuri de muncă. Cu ajutorul acestor emitente, multe localităţi din Africa şi-au schimbat complet fizionomia; de exemplu, înainte nimeni nu îndrăznea să se adreseze capului comunităţii, acum lumea vorbeşte, denunţă la radio aspectele negative. Şi femeile au căpătat un spaţiu la radio, la fel şi copiii …”.
 
În Togo aţi creat şi o Şcoală de Radio…
INS – „Da, avem aici şi o şcoală pe care o întreţin cu munca mea, cu câştigul obţinut de la radiouri. Îi învăţăm pe tineri să vorbească la radio, să monteze antene să creeze reţelele radiofonice, să repare, desigur în limitele posibilului. În această şcoală predau eu, alţi tehnicieni din firma mea, dar şi jurnalişti. Teoria se învaţă la şcoală, iar practica o fac în cadrul studiourilor radiofonice comunitare. Desigur, şcoala înseamnă nişte barăci din tablă, dar acolo putem sta gratuit”.

O istorisire anecdotică legată de aceste emitente?
INS – „De exemplu, cuiva i se pierde copilul în oraş şi credeţi-mă că nu este zi în care acest lucru să nu se întâmple. Atunci, cine găseşte copilul îl aduce imediat la studioul de radio cel mai apropiat; la fel se întâmplă şi cu obiectele pierdute. Într-o lună, sunt aduşi la radio cam 100 de copii pierduţi de părinţi în aglomeraţia pieţelor, unii dintre aceştia foarte mici. Şi atunci, noi facem apeluri la ore fixe, de tipul: veniţi să luaţi copilul cutare”. E distractiv şi-ţi dă sensul de cum Radioul îndeplineşte într-adevăr o funcţie socială”.

Proiecte pentru viitor?
Ins - „Construiesc acum o reţea de radio, mai exact un lanţ de 8 staţii radiofonice ce uneşte diverse localităţi de-a lungul unei şosele străbătute de maşini de mare tonaj; obiectivul este acela de a-i informa pe şoferii de camioane asupra riscurilor infectării cu HIV/SIDA şi asupra importanţei combaterii acestei maladii. Apoi sunt staţiile radiofonice mobile, remorcabile, ce servesc pentru realizarea transmisiunilor în direct, în diferite localităţi. Poate o să râdeţi, dar ultima idee este de a construi un radio instalat pe o barcă, pe bază de baterii reîncărcabile cu ajutorul panourilor solare, barcă cu care să fie străbătută, de exemplu, Delta Nigerului cu numeroasele insule şi sate izolate, care nu au posibilitatea de a comunica între ele. Proiectul construirii unei staţii radiofonice fără curent electric, pe o barcă, nu l-a realizat încă nimeni, însă este nevoie de finanţare, aşa că vom vedea”.

Aici serviciul audio: