Din Assisi, "loc al sufletului", "oraş al păcii", apel al lui Benedict al XVI-lea la rugăciunea "Angelus" pentru încetarea tuturor conflictelor armate care însângerează pământul (text)

(RV - 17 iunie 2007) La terminarea Sfântei Liturghii celebrate la altarul din Piaţa Inferioară a bazilicii „Sfântul Francisc” din Assisi şi înainte de recitarea antifonului marian „Angelus”, papa Benedict al XVI-lea a evocat încă o dată figura Sfântului Francisc şi a lansat un presant şi îndurerat apel pentru ca să înceteze conflictele armate care însângerează pământul, cu referire mai ales la Ţara Sfântă, Orientul Mijlociu şi în toate celelalte zone calde ale lumii.

Iată textul alocuţiunii lui Benedict al XVI-lea în traducerea noastră de lucru:

Dragi fraţi şi surori, în urmă cu opt secole, cu greu oraşul Assisi şi-ar fi putut imagina rolul pe care Providenţa i-l rezerva, un rol care îl face azi un oraş atât de renumit în lume, un adevărat „loc al sufletului”. I-a dat acest caracter evenimentul care s-a petrecut aici şi care i-a întipărit un semn de neşters. Mă refer la convertirea tânărului Francisc care după 25 de ani de viaţă mediocră şi visătoare, orientată spre căutarea de bucurii şi succese mondene, s-a deschis în faţa harului, s-a retras în sine şi treptat a recunoscut în Cristos idealul vieţii sale. Pelerinajul meu astăzi la Assisi vrea să aducă în amintire acel eveniment pentru a-i retrăi semnificaţia şi importanţa.

M-am oprit cu deosebită emoţie în bisericuţa Sfântul Damian în care Francisc a ascultat de la Crucifix cuvântul programatic: „Mergi, Francisc, repară casa mea” (2 Cel I,6,10: FF 593). Era o misiune ce începea cu deplina convertire a inimii sale, pentru a deveni apoi aluat evanghelic aruncat cu mâini pline în Biserică şi în societate. La Rivotorto am văzut locul unde, potrivit tradiţiei, erau izolaţi acei leproşi de care Sfântul s-a apropiat cu milă, începând astfel calea sa de pocăinţă, dar şi Sanctuarul unde este evocată locuinţa săracă a lui Francisc şi a primilor să fraţi. Am trecut în bazilica Sfânta Clara, „mica plantă” a lui Francisc, şi astă după-amiază, după vizita la catedrala din Assisi, mă voi opri în reculegere la Porţiuncula, de unde Francisc a condus, la umbra Mariei, paşii fraternităţii sale în expansiune şi unde şi-a dat ultima suflare. Acolo voi întâlni tinerii, pentru ca tânărul Francisc, convertit la Cristos, să vorbească inimii lor.

În acest moment, de la bazilica Sfântul Francisc unde se odihnesc rămăşiţele sale muritoare, doresc mai ales să-mi însuşesc accentele sale de laudă: „Preaînalte, Atotputernice, bunule Stăpâne, ale tale sunt laudele, mărirea şi onoarea şi orice binecuvâtare” (Cântecul Fratelui Soare 1: FF263). Francisc din Assisi este un mare educator al credinţei noastre şi al laudei noastre. Îndrăgostindu-se de Isus Cristos el a întâlnit chipul lui Dumnezeu-Iubire, i-a devenit un pasionat cântăreţ, ca adevărat „trubadur al lui Dumnezeu”. În lumina Fericirilor evanghelice se înţelege blândeţea cu care el a ştiut să trăiască raporturile cu ceilalţi prezentându-se tuturor în umilinţă şi făcându-se martor şi făuritor de pace.

Din acest Oraş al păcii doresc să trimit un salut exponenţilor celorlalte confesiuni creştine şi ai celorlalte religii care în 1986 au primit invitaţia veneratului meu Predecesor să trăiască aici, în patria Sfântului Francisc, o Zi Mondială de Rugăciune pentru Pace. Consider de datoria mea să lansez de aici un presant şi îndurerat apel pentru ca să înceteze toate conflictele armate care însângerează pământul, să tacă armele şi pretutindeni ora să cedeze locul iubirii, ofensa iertării şi discordia uniunii! Simţim în chip spiritual aici prezenţi toţi cei care plâng, suferă şi mor din cauza războiului şi conseccinţelor sale tragice, în orice parte a lumii. Gândul nostru se îndreaptă în mod special spre Ţara Sfântă, atât de iubită de Sfântul Francisc, la Irak, Liban şi la întregul Orient Mijlociu. Populaţiile acelor ţări cunosc, de acum de prea multă vreme, ororile luptelor, terorismului, violenţei oarbe, iluzia că forţa ar putea rezolva conflictele, refuzul de a sasculta raţiunile celuilalt şi a le da dreptate. Numai un dialog responsabil şi sincer, susţinut de sprijinul generos al Comunităţii internaţionale, va putea pune capăt la atâta durere şi reda viaţă şi demnitate la persoane, instituţii şi popoare.

Binevoiască Sfântul Francisc, om de pace, să ne dobândească de la Domnul ca să sporească cei care acceptă să devină „instrumente ale păcii sale”, prin miile de acte mici ale vieţii zilnice; ca toţi cei care au roluri de răspundere să fie animaţi de o iubire înflăcăîrată pentru pace şi de o voinţă nepotolită de ajunge la ea, alegând mijloace adecvate pentru a o obţine. Fecioara Sfântă, pe care Sărăcuţul a iubit-o cu inimă duioasă şi a cântat-o cu inspirate accente, să ne ajute să descoperim secretul păcii în minunea iubirii care s-a săvârşit în sânul ei prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.