Rugăciuni pentru eliberarea preotului italian răpit duminica trecută în Filipine

(RV - 12 iunie 2007) Continuă în Filipine căutările părintelui Giancarlo Bossi, misionar al PIME, Institutul Pontifical Misiuni Externe, răpit în arhiepelagul meridional Mindanao duminica trecută 10 iunie. Luni, episcopii filipinezi au lansat un presant apel pentru eliberarea misionarului italian, în timp ce la Mindanao s-a creat o mişcare de rugăciune şi de solidaritate. Şi liderii comunităţii islamice au condamnat răpirea.
Pentru o mărturie proprie aspra felului în care credincioşii filipinezi trăiesc acest caz dramatic, redacţia noastră centrală a contactat telefonic la Zamboanga, în arhiepalgul Mindanao, pe părintele Sebastiano D’Ambra, confrate misionar al părintelui Bossi.

Ins - „Pentru noi este o surpriză, pentru că nu ne gândeam că s-ar putea întâmpla aşa ceva tocmai cu el. Pentru noi este o revenire la o suferinţă pe care am avut-o şi alte dăti. Suferim, suferim pentru lume, suferim pentru această ţară, care încă o dată trebuie să înfrunte o asemenea situaţie, care, oarecum, dă o imagine negativă ţării. Părintele Bossi trăia foarte aproape de lume, era alături de lumea săracă, era o persoană foarte cordială”.

Suferinţa aceasta este şi mai mare, deoarece un om care se angajează de atrâţia ani în favoarea celor săraci, este apoi răpit...
Ins - „E adevărat, acest lucru provoacă durere. Între altele trebuie spus că el fusese în acel loc, în acea zonă cu ani în urmă ca prim asistent al parohiei şi apoi ca paroh construise casa parohială. Lumea ţinea la el. Apoi a avut şi alte sarcini. De doar două luni mersese din nou acolo, pentru că dieceza ceruse Institutului PIME un preot, neavând ei preoţi de trimis. El s-a oferit voluntar. Este o zonă dificilă, unde nu este simplu să găseşti preoţi dispuşi să meargă, dar el s-a dus cu spirit de generozitate şi noi, prin urmare, l-am admirat şi pentru acest gest”.

Cum trăieşte un misionar în aceste regiuni atât de dificile?
Ins - „Este o zonă inaccesibilă. Depinde apoi de locuri. Noi trăim aproape de lume şi simţim că vrem bine aceste lumi. Ştim care sunt pericolele şi oricum mergem înainte cu speranţă. Nu ne lăsăm, dar folosim prudena necesară pentru a evita unele probleme pe care le putem întrevedea de-a lungul drumului. Şi în acest situaţii asemănătoare trebuie să sperăm, pentru că la sfârşit pare această este ciudată, dar este şi atîta lume bună în jur. Suntem solidari cu cei care ne vor binele”.