Simon din Lipnica, Polonia, un sfânt însetat de mântuire pentru toţi
(RV – 1 iunie 2007) Între cei 4 noi sfinţi care vor fi proclamaţi duminică,
în solemnitatea Sfintei Treimi, de papa Benedict al XVI-lea,
se află şi preotul polonez Simon din Lipnica, din ordinul Fraţilor
Minori. Născut în Polonia meridională, în jurul anilor 1435-1440, Simon
demonstrează, încă din copilărie, un caracter matur, evlavios, o naturală predispoziţie
pentru rugăciune şi o profundă devoţiune faţă de Maica Domnului. Înclinat spre studiu,
se înscrie, în jurul anului 1454, la Academia Jagellonica din Cracovia, oraş în care,
în aceaşi perioadă, se afla şi Sfântul Ioan din Capestrano care, prin exemplul de
sfinţenie personală şi prin fervoarea predicilor sale, atrăgea mulţi tineri pe urmele
Sfântului Francisc din Assisi. Printre aceştia se afla şi Simon care ceru cu entuziasm
să fie primit în mănăstirea franciscană din Stradom, în 1457. Viaţa de penitenţă,
austeră şi însoţită în permanenţă de rugăciune, au constituit acel humus în interiorul
căruia s-a pregătit pentru profesiunea de credinţă şi preoţie, fiind sfinţit preot
în jurul anului 1460. S-a dedicat, vreme de peste 20 de ani, predicării în mijlocul
oamenilor simpli, manifestând astfel, cu claritate, darurile de înţelepciune şi de
har, cu care îl înzestrase Duhul Sfânt. În 1463, a primit misiunea de a fi predicatorul
oficial al catedralei Wawel, din Cracovia, fiind primul dintre Fraţii Minori căruia
i-a fost încredinţat un asemenea rol, documentele vremii descriindu-l ca pe un
„foarte înflăcărat predicator”. Când, în 1482, ciuma a cuprins Cracovia, Simon
din Lipnica a ştiut să transforme acel timp de durere şi de moarte într-o extraordinară
mărturie de iubire pentru cei bolnavi şi suferinzi. Alăturându-se confraţilor franciscani
în opera de îngrijire a celor contaminaţi, era mereu prezent la căpătâiul muribunzilor
şi printre cei ce aveau nevoie de confort, administrând sacramentele şi anunţând Cuvântul
lui Dumnezeu, aducător de mângâiere. Nelipsit de lângă bolnavi, a fost – inevitabil
– contagiat de ciumă; o „victimă” – s-ar putea spune – a propriei dăruiri de sine.
Moare pe 18 iulie 1482, cu ochii ţintiţi spre crucifix, cerând pentru sine cea mai
umilă dintre înmormântări.
Mai multe despre Simon din Lipnica, aflăm de la
părintele franciscan Luigi Perugini, aşadar un confrate al noului sfânt. Care
a fost carisma acestui urmaş al Sfântului Francisc? INS – „Fericitul
Simon din Lipnica a intrat în istoria sfinţeniei serafice cu titlul de Salutis omnium
sitibundus, adică Însetat de mântuire pentru toţi. Conştient de a fi, în virtutea
vocaţiei sale franciscane, un dar pentru ceilalţi, l-a slujit pe aproapele neobosit,
frângând pentru acesta pâinea Cuvântului lui Dumnezeu – în predicile sale continue,
ce adunau, mereu, imense mulţimi de oameni – dar şi pâinea materială a carităţii faţă
de cei săraci, nevoiaşi”.
Ce mesaj transmite acest nou sfânt –
care a trăit în secolul al XV-lea – lumii de astăzi? INS – „Putem
spune că noul sfânt a ştiut să împletească – într-o manieră eroică – efortul de a
evangheliza cu mărturia carităţii, caracteristici ce reprezintă – de altfel – o îndatorire
a oricărui creştin. Marea iubire pentru Cuvântul lui Dumnezeu l-a făcut să-l vadă,
să-l recunoască pe Cristos în fiecare persoană, mai ales în cei săraci şi suferinzi;
cei pe care-i întâlnea la poarta mănăstirii sau cei ce se îngrămădeau în pieţe şi
biserici pentru a-i asculta predicile, dar mai ales cei bolnavi de ciumă. Ordinul
Fraţilor Minori, care se pregăteşte pentru celebrarea celui de-al optulea centenar
de la fondarea sa – ce va avea loc în 2009 – se bucură în mod particular pentru canonizarea
Fericitului Simon din Lipnica, pentru că recunoaşte în el un autentic urmaş al Sfântului
Francisc şi un exponent remarcabil al sărăciei şi umilinţei conjugate cu o imensă
bucurie, ereditate lăsată fraţilor franciscani de sfântul fondator”.
Povestiţi-ne
un episod semnificativ din viaţa sa… INS – „În 1478, Fericitul
Simon a avut bucuria de a-şi vedea împlinit un vis: cel de merge în pelerinaj în Ţara
Sfântă. În acel an se afla în Italia, fiindu-i astfel mult mai uşor să ajungă în locurile
sfinte. A trăit experienţa acestui pelerinaj cu spirit de penitenţă, ca un adevărat
iubitor al Patimii Mântuitorului şi cu nedezvăluita dorinţă de a-şi vărsa propriul
sânge pentru mântuirea sufletelor, dacă aceasta era dorinţa lui Dumnezeu. Înainte
de a pleca în această călătorie, Simon a învăţat pe de rost regula Ordinului, în eventualitatea
de a fi capturat, spunând că, în acest fel, putea avea mereu această regulă în faţa
ochilor minţii”.