Prin viaţa sa sfântă şi prin apostolatul său neobosit Ioan Paul al II-lea a umplut
casa, piaţa Sfântul Petru, Biserica şi lumea întreagă cu parfumul credinţei şi iubirii
sale faţă de Cristos şi faţă de fraţi: Benedict al XVI-lea la Liturghia de pomenire
a lui Ioan Paul al II-lea
(RV - 2 aprilie 2007) Liturghie de pomenire a lui Ioan Paul al II-lea,
la împlinirea a doi ani de la încheierea vieţii pământeşti şi chemarea în casa Tatălui
ceresc, prezidată de papa Benedict ai XVI-lea luni, începând de la ora 17.30, la altarul
din faţa bazilicii Sfântul Petru. Au concelebrat cu Sfântul Părinte cardinalii
prezenţi la Roma. O Liturghie „Requiem” sobră, cu lecturile prevăzute pentru Luni
din Săptămâna Sfântă: prima lectură cuprinzând primul Cânt al slujitorului lui Dumnezeu
din cartea lui Isaia, capitolul 42: „Iată-l pe slujitorul meu, pe care îl sprijin,
alesul meu”, urmată de psalmul responsorial 26 „Domnul este lumina şi mântuirea mea,
de cine mă voi teme” şi proclamarea Evangheliei de la Ioan, cu episodul ungerii picioarelor
lui Isus de către Maria, sora lui Lazăr şi a Martei, cu un parfum de nard curat,
de mare preţ. Şi casa s-a umplut cu mirosul parfumului. Indignarea lui Iuda privind
risipa de parfum în loc să se vândă iar bainii să fie daţi săracilor, este potolită
prin explicaţia dată de Isus: „Las-o, căci l-a păstrat pentru ziua înmormântării mele”.
În
predica sa, Benedict al XVI-lea a evocat faptul că... Ins: - în urmă cu
doi ani, ceva mai târziu de această oră, pleca din această lume spre casa Tatălui
iubitul papă Ioan Paul al II-lea. Prin celebrarea de faţă vrem înainte de toate să
reînnoim lui Dumnezeu aducerea noastră de mulţumire pentru că ni l-a dat în timpul
a mai bine de 27 de ani ca părinte şi călăuză sigură în credinţă", Ins: -
" păstor plin de zel şi curajos profet de speranţă, martor neobosit şi înflăcărat
servitor al iubirii lui Dumnezeu. În acelaşi timp, - a continuat papa Benedict - oferim
Jertfa euharistică de pomenire pentru sufletul său ales, în amintirea de neşters a
marii devoţiuni cu care celebra sfintele Mistere şi adora Sacramentul altarului, centrul
vieţii şi al nobositei sale misiunii apostolice”.
Până aici, serviciul nostru
audio:
Papa a salutat cardinalii prezenţi, între care Stanislaw Dziwisz,
arhiepiscop de Cracovia dar mai numeroşii tineri pe care papa Ioan Paul al II-lea
îi iubea cu deosebită pasiune, numeroşii credincioşi din orice colţ al Italiei dar
şi din diferite părţi ale lumii. Apoi papa Benedict a comentat lecturile biblice
propuse la Liturghie de pomenire, subliniind atmosfera pascală din Betania, unde şase
zile înainte de sărbătoarea Paştelui -Lazăr, Marta şi Maria au oferit o cină Maestrului
lor. Cina din Betania este o un preludiu al morţii lui Isus, exprimat în semnul ungerii
pe care Maria o face ca omagiu pentru Învăţătorul şi pe care el a acceptat-o în vederea
înmormântării sale. Dar - a observat papa Benedict, este şi anunţ al învierii, prin
prezenţa însăşi a lui Lazăr, mărturie elocventă a puterii lui Cristois asupra morţii.
Pe lângă pregnanţa de semnificaţie pascală, naraţiunea cinei din Betania aduce cu
sine o sfâşietoare rezonanţă, plină de afecţiuni şi devoţiune: un amestec de bucurie
şi de durere: bucuria sărbătorească pentru vizita lui Isus şi a ucenicilor, pentru
învierea lui Lazăr, pentru Paştele de acum aproape; amărăciune profundă pentru că
acel Paşte putea fi cel din urmă, cum făceau să se teamă comploturile urzite de iudeii
care voiau moartea lui Isus şi ameninţările chiar şi împotriva lui Lazăr căruia i
se punea la cale eliminarea.
Există un gest în această pericopă evangelică
- a observat Papa - asupra căruia ne este atrasă atenţia şi care chiar şi astăzi vorbeşte
în mod special inimilor noastre: Maria din Betania la un anumit punct „luând o livră
de parfum de nard, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul
capului ei”(In 12,3). Este unul din acele amănunte din viaţa lui Isus pe care
Sfântul Ioan l-a cules în memoria inimii sale şi care conţin o încărcărtură expresivă
inepuizabilă. El pleacă de la iubirea faţă de Cristos, o iubire deobordantă, generoasă,
precum acel ungvent „foarte preţios” vărsat pe picioarele sale. Un fapt care în mod
simptomatic l-a scandalizat pe Iuda Iscarioteanul: logica iubirii se izbeşte de ce
a calcului de a da şi a primi.
Pentru noi, reuniţi în rugăciune în amintirea
veneratului meu predecesor - a spus papa Benedict, gestul ungerii lui Isus de Maria
din Betaniaa este bogat în ecouri şi sugestii spirituale. Evocă mărturia luminoasă
pe care Ioan Paul al II-lea a dat-o , cea a unei iubiri faţă de Cristos fără rezerve
şi fără cruţare. „Parfumul” iubirii sale „a umplut toată casa” (In 12,3), adică
toată Biserica. Desigur, de aceasta am profitat noi care am fost aproape, şi de
aceasta îi mulţumim lui Dumnezeu, dar au putut să se bucure de el şi toţi cei care
l-au cunoscut de departe, pentru că iubirea papei Wojtyla pentru Cristos a deobordat,
am putea spune, în orice regiune a lumii, atât era de puternică şi intensă. Stima,
respectul şi afecţiunea pe care cei care cred şi care nu cred i-au exprimat-o la moartea
sa nu îi sunt poate o mărturie grăitoare? Scrie Sfântul Augustin, comentând acest
pasaj al Evangheliei lui Ioan: „Casa s-a umplut de mirosul parfumului; adică lumea
s-a umplut de faima bună. Parfumul plăcut este faima bună...Pentru meritul bunilor
creştini numele Domnului este lăudat (În Io evang. tr.50,7). Este tocmai adevărat:
intensul şi fructuosul minister pastoral dar şi mai mult încă calvarul agoniei şi
moartea senină a iubitului nostru Papă, i-au făcut pe oamenii din timpul nostru să
cunoască că Isus Cristos era cu adevărat pentru el „totul”.
Rodnicia acestei
mărturii, o ştim, depinde de Cruce. În viaţa lui Karol Wojtyla cuvântul „cruce” nu
a fost doar un cuvânt. Încă din copilărie şi din tinereţe a conoscut durerea şi moartea.
Ca preot şi ca episcop şi mai ales pentru Suveranul Pontif, a luat foarte în serios
acea ultimă chemare a lui Cristos înviat făcută lui Simon Petru, pe malul lacului
Galileii: „Urmează-mă...Tu urmează-mă”(In 21,19.22). În special cu înaintarea
lentă dar de neînduplicat a bolii, care puţin cât puţin l-a despuiat de totul, existenţa
sa a devenit în întregime o ofrandă lui Cristos, vestire vie a patimii sale, în speranţa
plină de credinţă a învierii.
Pontificatul său s-a desfăşurat sub semnul „consumării
de sine fără cruţare”, a cheltuirii generoase fără rezerve. Ce îl determina la aceasta
dacă nu iubirea mistică pentru Cristos, pentru Acela pe care la 16 octombrie 1978
îl chemase prin cuvintele ceremonialului: „Magister adest et vocat te - Învăţăotrul
este aici şi te cheamă”? La 2 aprilie 2005, Învăţătorul s-a reîntors, de această dată
fără intermediari, pentru a-l chema să-l poarte acasă, în casa Tatălui. Şi el, încă
o dată, a răspuns prompt, cu inima neşovăitoare, şi a şoptit: „Lăsaţi-mă să merg la
Domnul” (cfr S.Dziwisz, O viaţă cu Karol, p.223).
De multă vreme el
se pregătea la această ultimă întâlnire cu Isus, cum se documentează din diferitele
redactări ale Tetsamentului său. În timpul opririlor îndelungate în capela particulară
vorbea cu el, abandonându-se total la voinţa sa şi se încredinţa Mariei, repetând
„Totus tuus”. La fel ca divinul său Învăţător, el şi-a trăit agonia în rugăciune.
În timpul utlimei zile de viaţă, ajunul Duminicii Divinei Milostiviri, a cerut să
i se citească tocmai Evanghelia lui Ioan. Cu ajutorul persoanelor care îl asistau,
a voit să ia parte la toate rugăciunile zilnice şi la Liturgia Orelor, să facă adoraţie
şi meditaţie. A murit rugându-se.Cu adevărat, a adormit în Domnul.
„...Şi
toată casa s-a umplut de mirosul parfumului”(In 12,3). Să ne întoarcem la acea
subliniere atât de sugestivă a evanghelistului Ioan. Pafumul credinţei, al speranţei
şi al iubirii Papei a umlut casa sa, a umplut piaţa Sfântul Petru, a umplut Biserica
şi s-a răspândit în lumea întreagă. Ceea ce s-a întâmplat după moartea sa a fost,
pentru cine crede, efect al acelui „parfum” care a ajuns la toţi, apropiaţi şi îndepărtaţi,
şi i-a atras spre un om pe care Dumnezeu îl conformase treptat cu Cristosul său. Pentru
aceasta putem să-i aplicăm lui cuvintele primului Cânt al Slujitorului Domnului, pe
care l-am ascultat în prima Lectură: „Iată- pe slujitorul meu pe care îl sprijin,
alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte toată bucuria. Am pus peste el duhul meu;
el va face cunoscută Legea mea...”(Is 41,1). „Slujitorul lui Dumnezeu”: acesta
a fost el, şi aşa îl chemăm acum în Biserică, în timp ce fără orpiri înaintează procesul
său de beatificare, a cărui cercetare diecezană asupra vieţii, virtuţiulor şi faimei
de sfinţenie s-a încheiat chiar azi.
„Slujitor al lui Dumnezeu”: un titlu deosebit
de potrivit pentru el. Domnul l-a chemat în servicilul său pe calea preoţiei şi i-a
deschis rând pe rând orizonturi din ce în ce mai vaste: de la dieceza sa până la Biserica
universală. Această dimensiune de universalitate a atins expansiunea maximă în momentul
morţii sale, eveniment pe care întreaga lume l-a trăit cu o participare nemaintâlnită
vreodată în istorie.
Dragi fraţi şi surori, Psalmul responsaorial ne-a pus
pe puze cuvinte pline de încredere. În împărtăşirea sfinţilor, ne pare să le ascultăm
din glasul viu al lui Ioan Paul al II-lea, care din casa Tatălui - suntem siguri de
aceasta - nu încetează să însoţească drumul Bisericii: „”Aşteaptă-l pe Domnul, fii
tare, ai curaj şi nădăjduieşte în Domnul” (Ps 26, 13-14). Da, aveţi curaj,
dragi fraţi şi surori, şi ardeţi de speranţă! Cu această invitaţie în inimă să continuăm
Celebrarea euharistică, privind deja la lumina învierii lui Cristos, care va străluci
în Veghea pascală după întunericul dramatic din Vinerea Sfântă. Acel „Totus tuus”
al iubitului Pontif să ne stimuleze la a-l urma pe drumul dăruriii de noi înşine lui
Cristos prin mijlocirea Mariei, şi să ne dobândească tocmai ea, Fecioara Sfântă, în
timp ce în mâinile sale îl încredinţăm pe acest părinte, frate şi prieten al nostru
pentru ca să se odihnească în Domnul şi să se bucure în pace. Amin.”