2007-04-09 12:34:16

Parfumul vieţii sale sfinte a umplut casa, piaţa Sfântul Petru, Biserica şi s-a răspândit în lumea întreagă, a afirmat Benedict al XVI-lea la Liturghie de pomenirea a lui Ioan Paul al II-lea la doi ani de la terminarea vieţii pământeşti


(RV - 2 aprilie 2007) Liturghie de pomenire a lui Ioan Paul al II-lea, la împlinirea a doi ani de la încheierea vieţii pământeşti şi chemarea în casa Tatălui ceresc, prezidată de papa Benedict ai XVI-lea luni, începând de la ora 17.30, la altarul din faţa bazilicii Sfântul Petru. Au concelebrat cu Sfântul Părinte cardinalii prezenţi la Roma. O Liturghie „Requiem” sobră, cu lecturile prevăzute pentru Luni din Săptămâna Sfântă: prima lectură cuprinzând primul Cânt al slujitorului lui Dumnezeu din cartea lui Isaia, capitolul 42: „Iată-l pe slujitororul meu, pe care îl sprijin, alesul meu”, urmată de psalmul responsorial 26 „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme” şi proclamarea Evangheliei de la Ioan, cu episodul ungerii picioarelor lui Isus de către Maria, sora lui Lazăr şi a Marte, cu un parfum de nard curat, de mare preţ. Indignarea lui Iuda privind risipa de parfum în loc să se vândă iar suma să fie dată săracilor, este potolită prin explicaţia dată de Isus: „Las-o, căci l-a păstrat pentru ziua înmormântării mele”.
În predica sa, Benedict al XVI-lea a evocat faptul că...
Ins: - „în urmă cu doi ani, ceva mai târziu de această oră, pleca din această lume spre casa Tatălui iubitul papă Ioan Paul al II-lea. Prin celebrarea de faţă vrem înainte de toate să reînnoim lui Dumnezeu aducerea noastră de mulţumire pentru că ni l-a dat în timpul a mai bine de 27 de ani ca părinte şi călăuză sigură în credinţă, păstor plin de zel şi curajos profet de speranţă, martor neobosit şi înflăcărat servitor al iubirii lui Dumnezeu. În acelaşi timp, - a continuat papa Benedict - oferim Jertfa euharistică de pomenire pentru sufletul său ales, în amintirea de neşters a marii devoţiuni cu care celebra sfintele Mistere şi adora Sacramentul altarului, centrul vieţii şi al nobositei sale misiunii apostolice”.

Aici serviciul nostru audio: RealAudioMP3

Papa a salutat cardinalii prezenţi, între care Stanislaw Dziwisz, arhiepiscop de Cracovia dar mai numeroşii tineri pe care papa Ioan Paul al II-lea îi iubea cu deosebită pasiune, numeroşii credincioşi din orice colţ al Italiei dar şi din diferite părţi ale lumii.
Apoi papa Benedict a comentat lecturile biblice propuse la Liturghie de pomenire, subliniind atmosfera pascală din Betania, unde cu şase zile înainte de sărbătoarea Paştelui -Lazăr, Marta şi Maria au oferit o cină Maestrului lor. Cina din Betania este o un preludiu al morţii lui Isus, exprimat în semnul ungerii pe care Maria o face ca omagiu pentru Învăţătorul şi pe care el a acceptat-o în vederea înmormântării sale. Dar - a observat papa Benedict, este şi anunţ al învierii, prin prezenţa însăşi a lui Lazăr, mărturie elocventă a puterii lui Cristos asupra morţii. Pe lângă pregnanţa de semnificaţie pascală, naraţiunea cinei din Betania aduce cu sine o sfâşietoare rezonanţă, plină de afecţiuni şi devoţiune: un amestec de bucurie şi de durere: bucuria sărbătorească pentru vizita lui Isus şi a ucenicilor, pentru învierea lui Lazăr, pentru Paştele de acum aproape; amărăciune profundă pentru că acel Paşte putea fi cel din urmă, cum dădeau de temut comploturile urzite de iudeii care voiau moartea lui Isus şi ameninţările chiar şi împotriva lui Lazăr căruia i se punea la cale eliminarea.

Există un gest în această pericopă evangelică - a observat Papa - asupra căruia ne este atrasă atenţia şi care chiar şi astăzi vorbeşte în mod special inimilor noastre: Maria din Betania la un anumit punct „luând o livră de parfum de nard, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei”(In 12,3). Este unul din acele amănunte din viaţa lui Isus pe care Sfântul Ioan l-a cules în memoria inimii sale şi care conţin o încărcărtură expresivă inepuizabilă. El pleacă de la iubirea faţă de Cristos, o iubire deobordantă, generoasă, precum acel ungvent „foarte preţios” vărsat pe picioarele sale. Un fapt care în mod simptomatic l-a scandalizat pe Iuda Iscarioteanul: logica iubirii se izbeşte de cea
a calculată în termenii de a da şi a primi.

Pentru noi, reuniţi în rugăciune în amintirea veneratului meu predecesor - a spus papa Benedict, gestul ungerii lui Isus de Maria din Betania este bogat în ecouri şi sugestii spiirtuale. Evocă mărturia luminoasă pe care Ioan Paul al II-lea a dat-o , ce a unei iubiri faţă de Cristos fără rezerve şi fără cruţare. „Parfumul” iubirii sale „a umplut toată casa” (In 12,3), adică toată Biserica. Desigur, de aceasta am profitat noi care am fost aproape, şi de aceasta îi mulţumim lui Dumnezeu, dar au putut să se bucure de el şi toţi cei care l-au cunoscut de departe, pentru că iubirea papei Wojtyla pentru Cristos a deobordat, am putea spune, în orice regiune a lumii, atât era de puternică şi intensă. Stima, respectul şi afecţiunea pe care cei care cred şi care nu cred i-au exprimat-o la moartea sa nu îi sunt poate o mărturie grăitoare? Scrie Sfântul Augustin, comentând acest pasaj al Evangheliei lui Ioan: „Casa s-a umplut de mirosul parfumului; adică lumea s-a umplut de faima bună. Parfumul plăcut este faima bună...Pentru meritul bunilor creştini numele Domnului este lăudat (În Io evang. tr.50,7). Este tocmai adevărat: intensul şi fructuosul minister pastoral dar şi mai multă încă calvarul agoniei şi moartea senină a iubitului nostru Papă, i-au făcut pe oamenii din timpul nostru să cunoască că Isus Cristos era cu adevărat pentru el „totul”.

Rodnicia acestei mărturii, o ştim, depinde de Cruce. În viaţa lui Karol Wojtyla cuvântul „cruce” nu a fost doar un cuvânt. Încă din copilărie şi din tinereţe a conoscut durerea şi moartea. Ca preot şi ca episcop şi mai ales ca Suveran Pontif, a luat foarte în serios acea ultimă chemare a lui Cristos înviat făcută lui Simon Petru, pe malul lacului Galileii: „Urmează-mă...Tu urmează-mă”(In 21, 19.22). În special cu înaintarea lentă dar neînduplicată a bolii, care puţin câte puţin l-a despuiat de totul, existenţa sa a devenit în întregime o ofrandă lui Cristos, vestire vie a patimii sale, în speranţa plină de credinţă a învierii.

Pontificatul său s-a desfăşurat sub semnul „consumării de sine fără cruţare”, a chelturii generoase fără rezerve. Ce îl determina la aceasta dacă nu iubirea mistică pentru Cristos, pentru Acela pe care la 16 octombrie 1978 îl chemase prin cuvintele ceremonialului: „Magister adest et vocat te - Învăţăotrul este aici şi te cheamă”? La 2 aprilie 2005, Învăţătorul s-a reîntors, dar de această dată fără intermediari, pentru a-l chema să-l poarte acasă, în casa Tatălui. Şi el, încă o dată, a răspuns prompt cu inima neşovăitoare, şi a şoptit: „Lăsaţi-mă să merg la Domnul” (cfr S.Dziwisz, O viaă cu Karol, p.223).
De multă vreme el se pregătea la această ultimă întâlnire cu Isus, cum se documentează din diferitele redactări ale Tetsamentului său. În timpul opririlor îndelungate petrecute în capela particulară vorbea cu el, abandonându-se total la voinţa sa şi se încredinţa Mariei, repetând „Totus tuus”. La fel ca divinul său Învăţător, el şi-a trăit agonia în rugăciune. În timpul utlimei zile de viaţă, ajunul Duminicii Divinei Milostiviri, a cerut să i se citească tocmai Evanghelia lui Ioan. Cu ajutorul persoanelor care îl asistau, a voit să ia parte la toate rugăciunile zilnice şi la Liturgia Orelor, să facă adoraţie şi meditaţie. A murit rugându-se. Cu adevărat, a adormit în Domnul.

„...Şi toată casa s-a umplut de mirosul paefumului”(In 12,3). Să ne întoarcem la acea subliniere atât de sugestivă a evanghelistului Ioan. Parfumul credinţei, al speranţei şi al iubirii Papei a umplut casa sa, a umplut piaţa Sfântul Petru, a umplut Biserica şi s-a răspândit în lumea întreagă. Ceea ce s-a întâmplat după moartea sa a fost, pentru cine crede, efect al acelui „parfum” care a ajuns la toţi, cei de aproape şi de departe, şi i-a atras spre un om pe care Dumnezeu îl conformase treptat cu Cristosul său. Pentru aceasta putem să-i aplicăm lui cuvintele primului Cânt al Slujitorului Domnului, pe care l-am ascultat în prima Lectură: „Iată- pe slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte toată bucuria. Am pus peste el duhul meu; el va face cunoscută Legea mea...”(Is 41,1). „Slujitorul lui Dumnezeu”: acesta a fost el, şi aşa îl chemăm acum în Biserică, în timp ce fără opriri înaintează procesul său de beatificare, a cărui cercetare diecezană asupra vieţii, virtuţilor şi faimei de sfinţenie s-a încheiat chiar azi.
„Slujitor al lui Dumnezeu”: un titlu deosebit de potrivit pentru el. Domnul l-a chemat în servicilul său pe calea preoţiei şi i-a deschis rând pe rând orizonturi din ce în ce mai vaste: de la dieceza sa până la Biserica universală. Această dimensiune de universalitate a atins expansiunea maximă în momentul morţii sale, eveniment pe care întreaga lume l-a trăit cu o participare nemaiîntâlnită vreodată în istorie.

Dragi fraţi şi surori, Psalmul responsaorial ne-a pus pe puze cuvinte pline de încredere. În împărtăşirea sfinţilor, ne pare să le ascultăm din glasul viu al lui Ioan Paul al II-lea, care din casa Tatălui - suntem siguri de aceasta - nu încetează să însoţească drumul Bisericii: ”Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, ai curaj şi nădăjduieşte în Domnul” (Ps 26, 13-14). Da, aveţi curaj, dragi fraţi şi surori, şi ardeţi de speranţă! Cu această invitaţie în inimă să continuăm Celebrarea euharistică, privind deja la lumina învierii lui Cristos, care va străluci în Veghea pascală după întunericul dramatic din Vinerea Sfântă. Acel „Totus tuus” al iubitului Pontif să ne stimpuleze la a-l urma pe drumul dăruriii de noi înşine lui Cristos prin mijlocirea Mariei, şi să ne dobândească tocmai ea, Fecioara Sfântă, în timp ce în mâinile sale îl încredinţăm pe acest părinte, frate şi prieten al nostru pentru ca să se odihnească în Domnul şi să se bucure în pace. Amin.”








All the contents on this site are copyrighted ©.