Mesajul pascal 2007 al papei Benedict al XVI-lea rostit la terminarea Liturghiei solemne
de Paşte celebrată în piaţa Sfântul Petru (text)
(RV - 8 aprilie 2007) Peste o sută de mii de credincioşi prezenţi
în piaţa San Pietro, la care s-au adăugat milioane şi milioane de persoane din întreaga
lume urmărind la radio sau televiziune au ascultat mesajul papei Benedict al XVI-lea
transmis "Urbi et Orbi - oraşului Roma şi lumii" rostit la terminarea Liturghiei
solemne de sărbătoarea Paştelui.
Iată mesajul Papei în traducerea
noastră de lucru:
Fraţi şi surori din lumea întreagă, bărbaţi şi femei
de bunăvoinţă!
Cristos a înviat! Pace vouă! Se celebrează astăzi marele mister,
fundament al credinţei şi speranţei creştine: Isus din Nazaret, Crucificatul, a înviat
din morţi a treia zi după Scripturi. Vestea dată de îngeri, în zorii primei zile de
după sâmbătă, Mariei din Magdala şi femeilor venite în grabă la mormânt, o reascultăm
astăzi cu reînnoită emoţie: „Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este
aici, a înviat”(Lc 24,5-6).
Nu este greu de imaginat care erau, în acel
moment, sentimentele acestor femei: sentimente de tristeţe şi spaimă din cauza morţii
Domnului lor, sentimente de incredulitate şi uimire pentru un fapt prea suprinzător
pentru a fi adevărat. Mormântul însă era deschis şi gol: trupul nu mai era acolo.
Petru şi Ioan, înştiinţaţi de femei, alergară la mormânt şi verificară că ele aveau
dreptate. Credinţa Apostolilor în Isus, Mesia cel aşteptat, fusese pusă la foarte
grea încercare de scandalul crucii. În timpul arestării, al condamnării şi morţii
sale se împrăştiaseră, iar acum se regăseau împreună, perplecşi şi dezorientaţi. Dar
însuşi Cel Înviat le-a preîntâmpinat neîncrezătoarea lor sete de certitudini. Nu a
fost vis, nici iluzie sau imaginaţie subiectivă acea întâlnire; a fost o experienţă
adevărată, chiar dacă neaşteptată şi tocmai de aceea deosebit de mişcătoare: „Isus
a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: ”(In 20.19).
La
acele cuvinte, credinţa aproape stinsă în sufletele lor s-a reaprins. Apostolii i-au
spus lui Toma care era absent în acea întâlnire extraordinară: Da, Domnul a împlinit
tot ceea ce anunţase mai înainte; a înviat cu adevărat şi noi l-am văzut şi atins!
Toma însă a rămas neîncrezător şi perplex. Când opt zile mai târziu, Isus a venit
a doua oară în Cenacol, i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi
mâna şi pune-o în coasta mea şi nu necredincios, dar credincios!”. Răspunsul Apostolului
este o mişcătoare profesiune de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(In
20, 27-28).
„Domnul meu şi Dumnezeul meu”! Să reînnoim şi noi profesiunea de
credinţă a lui Toma. Ca urare pascală, anul acesta, am dorit să aleg chiar cuvintele
sale, deoarece omenirea de azi aşteaptă de la creştini o reînnoită mărturie despre
învierea lui Cristos; are nevoie să-l întâlnească şi să-l poată cunoaşte ca Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat. Dacă în acest Apostol putem identifica dubii şi nesiguranţe
ale atâtor creştini de azi, temerile şi deziluziile a nenumăraţi contemporani ai noştri,
cu el putem şi să redescoperim cu reînnoită convingere credinţa în Cristos mort şi
înviat pentru noi. Această credinţă, transmisă în decursul secolelor de succesorii
Apostolilor, continuă, pentru că Domnul înviat nu mai moare. El trăieşte în Biserică
şi o conduce cu mână sigură spre împlinirea planului său veşnic de mântuire.
Fiecare
dintre noi poate fi tentat de necredinţa lui Toma. Durerea, răul, injustiţiile, moartea,
în special când lovesc pe cei nevinovaţi - de exemplu, copiii victime ale războiului
şi terorismului, ale bolilor şi foametei - nu pun ele oare la grea încercare credinţa
noastră? Cu toate acestea, în mod paradoxal, chiar în aceste cazuri, necredinţa lui
Toma ne este utilă şi preţioasă, deoarece ne ajută să purificăm orice concepţie falsă
despre Dumnezeu şi ne conduce la a descoperi chipul autentic: chipul unui Dumnezeu
care, în Cristos, a luat asupra sa plăgile omenirii rănite. Toma a primit de la Domnul,
şi, la rândul său, a transmis Bisericii darul unei credinţe puse la încercare de patima
şi moartea lui Isus şi confirmată de întâlnirea cu el înviat din morţi. O credinţă
care era aproape moartă şi s-a renăscut datorită contactului cu rănile lui Cristos,
cu rănile pe care Cristos nu le-a ascuns, dar le-a arătat şi continuă să ne indice
în necazurile şi suferinţele fiecărei fiinţe umane.
„Prin rănile lui aţi fost
vindecaţi! (1Pt 2,24), aceasta este vestea pe care Petru o aducea primilor
convertiţi. Acele răni, care pentru Toma erau mai înainte un obstacol în calea credinţei,
întrucât semne ale falimentului aparent al lui Isus; aceleaşi răni au devenit, în
întâlnirea cu Cel Înviat, dovezi ale unei iubiri victorioase. Aceste răni pe care
Cristos le-a primit din iubire faţă de noi ne ajută să înţelegem cine este Dumnezeu
şi să repetăm şi noi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Numai un Dumnezeu care ne iubeşte
până la a lua asupra sa rănile noastre şi durerea noastră, mai ales cea nevionovată,
este demn de credinţă.
Câte răni, câtă durere în lume? Nu lipsesc calamităţi
naturale şi tragedii umane care provoacă nenumărate victime şi uriaşe pagube materiale.
Mă gândesc la ceea ce s-a petrecut recent în Madagascar, în Insulele Solomon, în America
Latină şi în alte regiuni ale lumii. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile,
la terorism şi la sechestrările de persoană, la miile de feţe ale violenţei - uneori
justificată în numele religiei - la dispreţul pentru viaţă şi la violarea drepturilor
umane, la exploatarea persoanei. Privesc cu îngrijoare la condiţia în care se găsesc
nu puţine regiuni ale Africii: în Darfur şi în ţările vecine persistă o catastrofă
şi din păcate subevaluată situaţia umanitară; la Kinshasa, în Republica Democratică
Congo, ciocnirile şi jafurile din săptămânile trecute suscită temeri privind viitorul
procesului democratic congolez şi reconstrucţia ţării; în Somalia reluarea confruntărilor
îndepărtează perspectiva păcii şi agravează criza regională, mai ales în ceea ce priveşte
deplasările populaţiei şi traficul de arme; o gravă criză roade Zimbabwe, pentru care
episcopii ţării, într-un recent document, au indicat ca singura cale de depăşire rugăciunea
şi angajarea participată pentru binele comun.
De reconciliere şi de pace are
nevoie populaţia din Timorul de Est, care se pregăteşte să trăiască importante scadenţe
electorale. De pace au nevoie şi Sri Lanka, unde doar o soluţie negociată va putea
pune capăt dramei conflictului care însângerează ţara şi Afghanistanul, marcat de
crescândă nelinişte şi instabilitate. În Orientul Mijlociu, pe lângă semne de speranţă
în dialogul dintre Israel şi Autoritatea palestiniană, nimic pozitiv din păcate vine
din Irak, însângerat de masacre continue, în timp ce fug populaţiile civile; în Liban
stagnarea instituţiilor politice ameninţă rolul pe care ţara e chemată să-l desfăşoare
în aria mediorientală şi pune ipotecă pe viitorul ei. Nu pot, în fine, uita dificultăţile
pe care comunităţile creştine le înfruntă zilnic şi exodul creştinilor din Ţara binecuvântată
care este leagănul credinţei noastre. Acelor populaţii le reînnoiesc cu afecţiune
expresia apropierii mele spirituale.
Dragi fraţi şi surori, prin rănile lui
Cristos înviat putem vedea cu ochi de speranţă aceste rele care chinuie umanitatea.
De fapt, Domnul înviind din morţi nu a înlăturat suferinţa şi răul din lume, dar le-a
învins din rădăcină prin supraabundenţa harului său. Prepotenţei răului i-a opus
atotputernicia Iubirii sale. Ne-a lăsat ca drum spre pace şi bucurie Iubirea care
nu se teme de moarte. „Cum v-am iubit eu pe voi - a spus Apostolilor înainte de a
muri - , aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (In 13,34).
Fraţi şi
surori în credinţă, care mă ascultaţi din orice parte a pământului! Cristos înviat
este viu între noi, el este speranţa unui viitor mai bun. În timp ce cu Toma spunem:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, să răsune în inima noastră cuvântul dulce dar angajant
al Domnului: „Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi
şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti” (In
12,26). Şi noi, uniţi cu el, dispuşi să ne trăim viaţa pentru fraţii noştri (cfr 1In
3,16), devenim apostoli de pace, mesageri ai unei bucurii ce nu se teme de durere,
bucuria Învierii. Să ne dobândească acest dar pascal Maria, Mama lui Cristos. Tuturor
Paşte Fericit!”