Benedict al XVI-lea, la Calea Crucii de la Colosseum: reflecţiile biblistului italian Gianfranco Ravasi, autorul meditaţiilor din acest an la cele 14 staţiuni sau popasuri de meditaţie.

RV 06 apr 2007. "Retrăirea realităţii aspre, dureroase a unui eveniment deschis însă la speranţă şi bucurie": este intenţia afirmată a mons. Gianfranco Ravasi, cunoscut biblist şi teolog italian, care a scris în acest an meditaţiile pentru Calea Crucii de la Colosseum, în Vinerea Sfântă, condusă de Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte poartă Crucea la prima şi la ultima staţiune, sau popas de meditaţie, după care este Crucea este purtată de cardinalul vicar Camillo Ruini, tineri din China, Congo-Brazaville, Angola, Corea şi Chile, o familie italiană şi doi călugări franciscani din Ţara Sfântă. Ritul sacru al Căii Crucii este transmis în direct de 67 de televiziuni din 41 de ţări.

Ins muzică... Textele meditaţiilor din acest an ne prezintă paisprezece staţiuni, ca tot atâtea imagini surprinse parcă de pelicula pietăţii creştine care a însoţit drumul parcurs de Isus de la condamnarea lui Pilat pînă la depunerea în mormânt; paisprezece popasuri, marcate de sânge şi lovituri, insulte şi lacrimi, durere fizică şi amărăciune morală, paisprezece icoane în care bestialitatea se luptă cu milostivirea, solidaritatea îşi înalţă glasul alături de violenţă. Este ca şi cum în aceeaşi fărâmă de spaţiu şi timp, mai binele şi mai răul naturii umane s-ar fi întâlnit umăr la umăr în apărarea sau în agresiunea divinului, ce pare să fie la îndemâna lor. Acesta este scenariul unei dimineţi de primăvară, a unui an între 30 şi 33 al erei noastre, cum scrie biblistul Ravasi în prezentarea meditaţiilor sale despre Calea Crucii, parcurs aspru, marcat de cruzime şi retrăit cu participare creştină şi cu ochiul atent al cercetătorului. În mod constant, de la penumbra Grădinii Măslinilor care însoţeşte agonia şi trădarea lui Isus pînă la depunerea în mormânt, ultima aşteptare înainte de dimineaţa Învierii care va schimba istoria, mons. Ravasi intră şi iese din cronica urcuşului pînă pe Calvar pentru a se raporta la Calvarul epocii noastre. Mulţimea care se bucură sau care suferă pentru soarta Nazariteanului nu este apoi chiar atât de diferită, pare să spună, de cea care alimentează sau combate plăgile sociale din secolul XXI. Astfel, Cristos încovoiat în rugăciune, singur, în angoasa de înaintea arestării, scrie mons. Ravasi, este reflexul acelor singuri care aşteaptă în faţa unui perete gol sau la un telefon care nu mai sună, uitaţi de toţi pentru simplul motiv că sunt bătrâni, bolnavi, străini sau necunoscuţi. Sau Pilat care, afirmă autorul, întrupează o atitudine ce pare dominantă în zilele noastre, aceea de indiferenţă, dezinteres, de convenienţă personală. Pe faţa guvernatorului roman străluceşte nu atât imoralitatea, care cel puţin poate trezi un reflex, cât mai ales amoralitatea pură, cea care paralizează orice conştiinţă. Sau, mai departe, momentul compasiunii dureroase, cu femeile care vin în întâmpinarea Învăţătorului lor desfigurat, însoţindu-l pe cel care depăşind convenţiile şi prejudecăţile, a îndrăznit să intre în dialog cu ele. Pe Calea Crucii, observă mons. Ravasi, se adună aşadar o lume compusă de mame, fiice şi surori, imagine a mamelor evreice şi palestiniene, a tuturor mamelor suferinde, marginalizate, în criză sau singure, supuse la practici tribale nedemne.
Singulară şi tulburătoare este descrierea pe care mons. Ravasi o prezintă despre mulţime în faţa Crucii: este portretul superficialităţii, al curiozităţii banale, a lumii care caută emoţii tari. Un portret în care se poate regăsi şi o societate ca a noastră, care preferă provocarea şi excesul aproape ca pe un drog pentru a reanima un suflet de acum amorţit, o inimă insensibilă, o minte întunecată. Dar, când se reduce excitarea sângelui, de acum când moartea a închis ochii lui Isus, ea însăşi este cea care are orele numărate. Crucea şi mormântul – comentează mons. Ravasi – nu au fost ultimul estuar al istoriei lui Isus din Nazareth: ultimul cuvânt este lumina Învierii sale, lumina gloriei sale.
Ins muzică...

În tăcerea Crucii, azi mai mult ca în trecut, răsună încă ceea ce spunea un filosof german: 'Dumnezeu a murit'. Cum pot fi înţelese aceste cuvinte? Ne răspunde mons. Ravasi:

Ins – "Aceste cuvinte ale lui Nietzsche, ne învaţă mai ales un lucru. Pe de o parte, când el strigă 'Dumnezeu a murit!', adaugă imediat: 'noi l-am ucis şi mâinile noastre sunt încă pline de sânge'. Cine scoate acest strigăt, o face nu în mod triumfător, ci în mod aproape disperat. De altfel, imediat după aceste cuvinte, în imaginea pe care o dă acest autor, el pleacă, ia un felinar pe care apoi îl trânteşte de pământ iar omul cade în solitudine. Iată, aş spune că omul contemporan, pe de o parte, adesea a fost convins că îl poate elimina pe Dumnezeu, cum spunea poetul german Heine: 'Nu auziţi clopoţelul? Se duc ultimele taine unui Dumnezeu ce moare'. Omul s-a convins că de acum îl poate înmormânta pe Dumnezeu, îl poate îndepărta. În realitate, Dumnezeu stă dintotdeauna la răspântiile drumurilor noastre şi acel Dumnezeu pe care noi am vrut să-l ştergem de nenumărate ori, rămâne în noi, cu o prezenţă care dintr-o dată iese la iveală. Să nu uităm niciodată cuvintele profetului Isaia pe care Sf. Paul le citează în Scrisoarea către Romani: "Eu, Domnul, am fost găsit de cei care nu mă căutau, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine" (Is 65,2). Iată marea speranţă: acel Dumnezeu considerat mort, în realitate, este în continuare lângă fiecare, la răscrucea drumurilor, gata să ni se manifeste ca Isus din Nazaret, cu un chip uman, de fiecare zi, dar cu o mântuire transcendentă".