Euharistia, cel mai mare dar al lui Isus pentru timpul de aşteptare a întâlnirii cu el

(RV – 3 aprilie 2007) Despre semnificaţia Joii Sfinte, ce marchează începutul Triduum-ului pascal, arhiepiscopul Angelo Comastri, arhipresbiter al bazilicii „Sfântul Petru” şi vicar al Papei pentru Cetatea Vaticanului face câteva reflecţii pentru cei ce ascultă Radio Vatican:
INS – „Joia Sfântă este ziua Cenacolului, ziua apropierii, după cum a voit-o şi a trăit-o Isus. În Joia Sfântă, Biserica revine în jurul mesei Ultimei Cine şi retrăieşte cu emoţie şi uimire gestul spălării picioarelor, un gest extraordinar, cu un mesaj pe care nu vom reuşi niciodată să-l învăţăm. Să ne gândim ce lucru minunat: „Dumnezeu este cel umil şi voi sunteţi cel Atotputernic; Dumnezeu îngenunchează în faţa apostolilor şi le spală picioarele strigând: „Dumnezeu este umil, în vreme ce voi sunteţi trufaşi!” Ce paradox! Câte sunt de învăţat!
Tot în Joia Sfântă Biserica retrăieşte cu emoţie darul preoţiei. Isus alege oameni săraci, aşa cum erau apostolii, şi le spune: „Eu voi pune în voi, în trupurile şi în sufletele voastre, pecetea mea. Vă chem să duceţi mai departe misiunea mea şi vă cer să-mi daţi cu împrumut ochii voştri, gura şi urechile voastre, inima, mâinile şi picioarele aşa încât eu să pot continua să fiu păstor al turmei mele, păstor al Bisericii mele. Preoţia este un dar extraordinar! Şi, prin preoţie, darul Euharistiei, Ultima Cină care continuă; cină care devine hrană pentru comunitatea discipolilor ce aşteaptă întoarcerea lui Isus. Şi în timp ce aşteaptă această revenire se primeşte, odată cu pâinea cea de toate zilele, forţa de care avem nevoie pentru a ajunge, asemenea unor pelerini, la destinaţie. În acelaşi timp, Joia Sfântă este ziua poruncii iubirii, ziua care face din noi poporul Noii Alianţe. „Iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit”, adică până la paradox, până la gestul suprem, până la limita extremă, până la a-ţi da viaţa”.

Ce trebuie să facem pentru ca Euharistia să fie într-adevăr centrul vieţii noastre?
 
INS – „Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a amintit în recenta Exortaţie apostolică – iar Ioan Paul al II-lea a spus insistent în Anul Euharistiei – că Sfânta Împărtăşanie este darul cel mai mare pe care Isus ni l-a făcut în acest timp de aşteptare, iar Euharistia nu este o devoţiune, ci este devoţiunea însăşi. Este prima devoţiune a creştinului, pentru că înseamnă prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru, într-un gest de iubire. Cred că trebuie să redescoperim celebrarea euharistică, care nu trebuie făcută în fugă şi în mod improvizat, ci trebuie să fie pregătită, iar după ce este celebrată trebuie să fie reluată în mod continuu, aşa încât să devină cu adevărat centrul vieţii noastre. În acest sens, este de mare folos viaţa euharistică. Cu ceva timp în urmă, când se intra în Biserici, puteai vedea mereu câte o persoană în genunchi, în rugăciune, în faţa Preasfântului Sacrament. Edith Stein povestea că, în vremea când era atee, intrând – din curiozitate artistică – într-o biserică din Köln, văzu persoanele care se rugau, stând în genunchi, în faţa Euharistiei şi atunci şi-a spus: „Aici se simte o prezenţă care nu există, care nu se simte – de pildă – într-o sinagogă sau într-o casă de rugăciune protestantă”. Şi aşa cum afirmă ea însăşi mai târziu: „În biserica catolică am fost cu adevărat impresionată să văd acele persoane care îţi dădeau senzaţia clară că stau de vorbă cu cineva, prezent în Euharistie”. Acest aspect trebuie redescoperit şi recuperat. Vizita euharistică ar trebui să recapete o valoare centrală care să ajute la reconstruirea spiritualităţii creştinului şi a spiritualităţii întregii comunităţi creştine”.
 
Aici, serviciul nostru audio: