Exerciţiile spirituale în diferite tradiţii creştine

(RV – 2 martie 2007) Continuă, în Vatican, Exerciţiile spirituale cu participarea Sfântului Părinte şi a Curiei Romane, începute pe 25 februarie şi care se vor încheia sâmbătă, 3 martie.
În încercarea de a aprofunda valenţa acestei practici, vorbim cu părintele Enzo Bianchi, priorul comunităţii monastice ecumenice din Bose (Italia).
Părinte Bianchi, cât este de importantă – pentru creştini – practicarea Exerciţiilor spirituale?
INS – „Este decisivă pentru viaţa spirituală. Nu trebuie să uităm că însuşi Isus se retrăgea, în singurătate, pentru a se ruga, pentru a medita şi a ţese dialogul cu Scripturile şi cu Tatăl. În istoria creştinismului, exigenţa acestei practici a fost mereu prezentă, pentru că noi – în tumultul vieţii obişnuite, de zi cu zi – devenim mai puţin atenţi la cele spirituale şi lăsăm ca resursele noastre sufleteşti, de credinţă, să se epuizeze. Şi atunci avem nevoie să ne refacem forţele spirituale prin reculegeri şi Exerciţii spirituale. Meditarea Cuvântului, rugăciunea şi revizuirea propriei vieţi duce la revigorarea spirituală de care avem atât de mare nevoie”.
Există diferite modalităţi de practicare a Exerciţiilor spirituale; avem modelul ignaţian, franciscan, carmelitan…
INS – „Desigur, Sfântul Ignaţiu de Loyola a stabilit o serie de reguli pentru practicarea Exerciţiilor spirituale, dar şi înainte de el se vorbea despre reculegeri spirituale, întreaga istorie a monahismului dând mărturie despre acest fapt. În esenţă, sfatul Părinţilor din pustiu era: „Fuge, tace, quiesce”, adică „retrage-te într-un loc liniştit, stai în tăcere şi regăseşte pacea”, trei elemente de care ai nevoie pentru a urma calea spirituală spre Împărăţia lui Dumnezeu”.
Continuând privirea panoramică asupra modalităţilor de trăire a Exerciţiilor spirituale în diferite tradiţii şi comunităţi creştine, să ne oprim atenţia asupra comunităţilor carmelitane, cerând câteva lămuriri părintelui Bruno Secondin.
Aşadar, părinte Secondin, care este specificitatea carmelită privind Exerciţiile spirituale?
INS – „Comparată cu modalitatea clasică a Exerciţiilor spirituale ignaţiene, tradiţia carmelită apare mult mai flexibilă şi mai variată. Chiar de la origini, mai exact odată cu Regula carmelită, scrisă în jurul anului 1200, găsim nu atât o schemă a acestui tip de exerciţii, cât mai ales nuclee vii ce trebuie să plăsmuiască structura spirituală a fiecărui călugăr şi a fiecărei călugăriţe în parte. Printre aceste reguli de viaţă, are întâietate urmarea, cu inimă curată, a şcolii lui Isus, meditarea continuă a Cuvântului, rugăciunea comună dar şi individuală (în propria chilie), participarea zilnică la Sfânta Euharistie, purificarea interioară prin asceză – măsurată, eficientă, nu fanatică – munca manuală şi trăirea vieţii comunitare, frăţeşti, în ciuda diversităţii. Cu timpul, s-au adăugat, desigur, şi alte elemente – fie de devoţiune, fie de asceză – dar a rămas sensul unei căutări spirituale plină de căldură şi de afecţiune. În ultima perioadă, întoarcerea la importanţa centrală a Cuvântului a căpătat un sens particular, astăzi – în comunităţile Ordinului Carmelitan – Exerciţiile spirituale, în sensul clasic, sunt doar sub formă de lectio divina.
Părinte Secondin, care sunt condiţiile indispensabile pentru lectio divina?
INS – „…alegerea corectă a textului biblic, o inimă umilă şi supusă, un sens de comuniune ecleziastică, deschiderea spre misterul unui adevăr care se dezvăluie prin meditaţie şi pasiunea sinceră pentru Dumnezeu şi înţelepciunea sa”.
Despre cum sunt trăite Exerciţiile spirituale în tradiţia franciscană aflăm de la părintele capucin Gianluigi Pasquale, preşedintele Colegiului universitar „Laurentianum” din Veneţia:
INS – „Se poate afirma, cu siguranţă, că Sfântul Francisc a imprimat Exerciţiilor spirituale o metodă tipică franciscană, şi anume rugăciunea zilnică, din adâncul inimii, şi contemplarea lui Isus răstignit, fie pe crucea de lemn, fie în cei săraci”.
Părinte Pasquale, ne-aţi putea povesti vreun episod particular din viaţa Sfântului Francisc, legat de practica Exerciţiilor spirituale?
INS – „Cel mai cunoscut episod este cel cu ciorchinele de strugure. Se povesteşte că, în timpul unui curs de exerciţii spirituale, un călugăr, confrate al Sfântului Francisc, răzbit de foame, ieşi din chilie în miez de noapte, furişându-se în via mănăstirii, pentru a mânca – pe ascuns – un ciorchine de strugure, încălcând astfel regula postului. Sfântul Francisc şi-a dat seama de intenţia confratelui şi, ajungându-l din urmă, cu multă delicateţe, nu numai că nu i-a reproşat nimic ci, aşezându-i se alături, a mâncat cu el din strugure, aşa încât acesta să nu se simtă singur…Ce exemplu minunat de comuniune în caritate…!”.


Aici, serviciul nostru audio: