"Când medicul şi farmacistul creştini sunt obligaţi la practici ce ameninţă dreptul la viaţă, pot şi trebuie să prezinte obiecţia de conştiinţă": ep. Elio Sgreccia, în Sala vaticană de presă

RV 20 feb 2007. Când viaţa umană, înainte şi după naştere, poate fi pusă în pericol de practici medicale – de la avort, la experimente pe embrioni şi eutanazie – medicul şi farmacistul creştin pot şi trebuie să pună în act obiecţia de conştiinţă. Afirmaţia precedentă a reieşit marţi, la prezentarea, în Sala Vaticană de Presă, a Congresul organizat de Academia Pontificală pentru Viaţă, cu tema "Conştiinţa creştină şi dreptul la viaţă", care se va desfăşura la Roma pe 22-23 februarie. La conferinţa de presă au luat parte, miercuri, preşedintele academiei vaticane, episcopul Elio Sgreccia, vice-preşedintele, mons. Jean Lafitte, auxiliarul de Sidney, episcopul Anthony Fisher şi profesoara spaniolă Monica Lopez Barahona.
"Cine atinge tema conştiinţei personale vorbind de la probleme morale şi legea civilă, cu atât mai mult în domeniul sanitar, înseamnă de cele mai multe ori să intre în câmpul deschis al controversei şi al conflictualităţii", a afirmat ep. Sgreccia la Conferinţa de Presă. Şi într-adevăr, întrebările nu lipsesc. Care este, de exemplu, raportul între conştiinţa morală şi dreptul la viaţă? Se poate recurge la obiecţia de conştiinţă în mod legal când anumite practici încalcă acest drept? Şi ce sensibilitate există astăzi în legislaţiile naţionale şi internaţionale faţă de problematica bioetică?
La acestea şi la alte întrebări cruciale, va căuta un răspuns Congresul internaţional promovat de Academia Pontificală pentru Viaţă, pe 22-23 februarie în aula nouă a Sinodului, cu ocazia celei de a 13-a Adunări generale a respectivei academii pontificale. "Suntem convinşi că există nu numai un spaţiu legitim pentru conştiinţa creştină într-o societate pluralistă, dar există o utilitate pentru întreaga societate când conştiinţa creştină se poate exprima şi poate aduce propria contribuţie", a continuat episcopul Sgreccia la conferinţa de presă.
Apoi, a intrat în miezul problemei: obiecţia de conştiinţă în faţa unei legi sau a unei circumstanţe care nu tutelează sau pune în pericol valoarea sacră a vieţii:

"Aş vrea să evidenţiez că obiecţia de conştiinţă nu este singura instanţă a conştiinţei creştine în domeniul social şi sanitar. Mai întâi, conştiinţa cere mărturia în pozitiv, prin serviciu, în iubirea pentru viaţa oricărui frate dar tocmai în serviciul pentru viaţă, pentru onoarea care revine fiecărui om viu, este necesar să se evite răul şi dacă este necesar, să se pună în act obiecţia şi protestul chiar şi al conştiinţei. Obiecţia de conştiinţă, dacă este însoţită de iubirea pentru adevăr faţă de orice persoană, nu este o fugă de responsabilitate ci dimpotrivă, asumare a unei mărturii de ajutorare".

Întrebările jurnaliştilor au reluat tema obiecţiei de conştiinţă din diferite unghiuri. Unul dintre reporteri a amintit că pe 6 aprilie în Marea Britanie ar trebui să intre în vigoare o lege care, voind să elimine orice discriminare, va consimţi adoptarea copiilor şi din parte cuplurilor de acelaşi sex. Agenţiile catolice de adopţii din Regatul Unit vor trebui să se conformeze pentru a nu intra în ilegalitate. Mons. Sgreccia a răspuns:

"Eu susţin, şi cred că nu greşesc, că în această situaţie obiecţia de conştiinţă este foarte întemeiată şi m-aş mira ca într-o naţiune ca Anglia, considerată de obicei patria libertăţilor fundamentale, să nu accepte recunoaşterea acestei obiecţii din partea unei agenţii (de adopţie – n.r.) sau dacă se va insista pe impunerea unui "aut, aut", ori acceptaţi, ori închideţi, pentru că acest lucru ar fi contrariul libertăţii. Prin urmare sper să nu se ajungă aici sau, în orice caz, să inspire un recurs la Curtea drepturilor omului. Există, de altfel, o anumită tendinţă în Europa, spre exemplu, Convenţia de la Oviedo, de a ignora obiecţia de conştiinţă. Obiecţia de conştiinţă, trebuie spus, nu rezolvă totul, este un remediu numai pentru cel care o înaintează. Dar cel puţin acest lucru să fie salvgardat ca libertate a persoanei".

De altfel, a observat vice-preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, mons. Jean Lafitte, în timpul nostru obiecţia de conştiinţă se concepe substanţial, din punct de vedere juridic, în domeniul militar sau medical. Totuşi, recursul la obiecţie este golit de sens acolo unde o lege obligă spre exemplu un medic sau un infirmier să nu respingă avortul, expunându-se astfel la sancţiuni. Există, în aceste cazuri, posibilitatea de a nu se ajunge la obiecţia de conştiinţă? Este aceasta un apel moral obligatoriu sau nu? Mons. Sgreccia:

"Acest lucru nu înseamnă automat că cineva trebuie să exprime în scris, imediat, obiecţia de conştiinţă, dar vrea să spună că atunci când subiectul – medicul, infirmierul sau farmacistul – ar fi pus în aceste condiţii, este dator să simtă obligaţia de a salvgarda viaţa. Magisteriul avertizează, declară, apoi, subiectul ştie şi ia la cunoştinţă, iar când se află în circumstanţa respectivă, trebuie să-şi aducă aminte de acest fapt".

Fragilitatea vieţii în anumite situaţii şi vârste contrastează cu puterea presiunii sociale care tinde la omogenizarea comportamentului şi la substituirea conştiinţelor. Cu atât mai mult, a încheiat mons. Sgreccia, trebuie să simţim datoria conştientizării şi a responsabilităţii, voce a conştiinţei la căutarea unei coerenţe interioare şi a unui sprijin valabil adus vieţii ameninţate.

"Credem, în fine, că într-o societate care vrea să rămână cu adevărat democratică, conştiinţa trebuie să fie lăsată să vorbească şi în locul acelora care nu au voce sau nu se pot exprima. Ţelul creştinilor, aşadar, este acesta: să dea voce chiar şi celor care nu au voce electorală, nici putere economică, dar au aceeaşi demnitate a fiecăruia dintre noi".