"Începând din propria casă, unde deseori l-au primit pe apostolul Paul, Priscila şi
Acvila ne arată cât de importantă poate fi acţiunea soţilor creştini!": cateheza papei
Benedict al XVI-lea, miercuri, în aula Paul al VI-lea (text şi serviciu audio).
RV 07 feb 2007. Cu un apel adresat tinerilor, de a fi mărturisitori
ai non-violenţei şi un salut particular pentru pelerinii din regiunea italiană Lombardia,
ai căror episcopi sunt în vizită "ad limina", Benedict al XVI-lea a prezentat miercuri
la audienţa generală exemplul şi rolul activ al soţilor Priscila şi Acvila în răspândirea
credinţei în Isus Cristos. "Începând din propria casă unde deseori l-au primit pe
apostolul Paul, Priscila şi Acvila ne arată cât de importantă poate fi acţiunea soţilor
creştini".
Aici, serviciul nostru audio, cu Binecuvântarea apostolică
a papei Benedict al XVI-lea: *******************
Redăm
mai jos textul catehezei lui Benedict al XVI-lea în traducerea noastră de lucru:
"Dragi
fraţi şi surori, făcând un alt pas în acest fel de galerie de portrete a primilor
mărturisitori ai credinţei creştine, începute acum câteva săptămâni, luăm astăzi în
considerare un cuplu de soţi. Este vorba de soţii Priscila şi Acvila, care se situează
în orbita numeroşilor colaboratori ce gravitează în jurul apostolului Paul, la care
mă refeream pe scurt încă de miercurea trecută. Pe baza ştirilor de care dispunem,
acest cuplu de soţi a desfăşurat un rol foarte activ în timpul originilor post pascale
ale Bisericii. Acest cuplu de soţi, a afirmat Benedict al XVI-lea, a desfăşurat
un rol foarte activ în timpul originilor post-pascale ale Bisericii. Numele de Acvila
şi Priscila sunt latine, a observat, dar bărbatul şi femeia care le poartă sunt de
origine ebraică. Ei sunt cei care pornind de la Roma au ajuns la Corint, unde Paul
i-a întâlnit la începutul anilor 50; acolo el s-a asociat lor pentru că, ne spune
Luca (Fap 18,3), ei profesau meseria de fabricanţi de corturi şi draperii şi a fost
chiar primit în casa lor. Motivul venirii lor la Corint a fost decizia împăratului
Claudiu de a expulza din Roma iudeii rezidenţi în Urbe. Istoricul roman Suetoniu ne
spune despre acest eveniment că evreii au fost îndepărtaţi pentru că "provocau tulburări
din cauza unui anume Chrestus" (cfr. Vieţile celor doisprezece cezari, Claudiu, 25).
Se vede că nu cunoştea bine numele – în loc de Christus scrie Chrestus – şi avea o
idee doar foarte generală despre ce se întâmplase. În orice caz, existau neînţelegeri
în sânul comunităţii ebraice cu privire la chestiunea dacă Isus este Cristos. Iar
aceste probleme erau pentru împărat motivul pentru care a expulzat pur şi simplu toţi
evreii din Roma. Rezultă de aici că cei doi soţi au îmbrăţişat credinţa creştină deja
la Roma în anii 40 şi acum au găsit în Paul pe cineva care nu numai că împărtăşea
cu ei această credinţă – că Isus este Cristos – dar care era şi apostol, chemat personal
de Isus cel Înviat. Aşadar prima întâlnire este la Corint, unde îl primesc în casă
şi muncesc împreună la fabricarea corturilor. Într-un moment succesiv, ei s-au
mutat în Asia Minoră, la Efes. Aici au avut un rol determinant în completarea formării
creştine a iudeo-alexandrinului Apolo. După ce l-au ascultat, "Priscila şi Acvila
l-au luat la ei şi i-au arătat mai amănunţit calea Domnului" (Fap 18,26). Cand Paul
scrie de la Efes Prima Scrisoare catre Corinteni, alături de salutul său trimite
explicit şi pe cel al Priscilei şi al lui Acvila, cu comunitatea care se adună în
casa lor (1 Cor 16,19). Aflăm în acest fel rolul foarte important pe care acest
cuplu l-au avut în sânul Bisericii primare, cel de a primi în casa lor grupul creştinilor
locali, când ei se adunau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să celebreze Euharistia.
Este chiar acel mod de adunare care în greacă se numeşte "ekklesia" – "biserică" –
ce înseamnă întocmai convocare, adunare, reunire. În casa lui Acvila şi Priscilei,
aşadar, se reunea Biserica, convocarea lui Cristos, care celebra aici Sfintele Taine.
Şi în acest fel vedem că naşterea însăşi a realităţii de Biserică a avut loc în casele
credincioşilor. Creştinii, într-adevăr, pînă aproape de sfârşitul secolului III nu
aveau lăcaşe proprii de cult: acestea erau, într-un prim moment, sinagogile ebraice,
pînă când s-a rupt simbioza originală între Vechiul şi Noul Testament iar Biserica
dintre neamuri a fost constrânsă să-şi dea o proprie identitate, dar merreu înrădăcinată
profund în Vechiul Testament. Apoi, după această "ruptură", se reuneau în casele creştinilor,
care au devenit astfel "biserică". Înfine, în secolul III, apar adevăratele edificii
ale cultului creştin. Dar aici, în prima jumătate a secolului I şi în secolul al II-lea,
casele creştinilor devin o adevărată şi proprie "biserică". Cum am spus, se citesc
împreună Sfintele Scripturi şi se celebrează Euharistia. Aşa se întâmpla, de exemplu
la Corint, unde Paul îl menţionează pe un anume "Gaius, care mă găzduieşte pe mine
şi toată comunitatea" (Rom 16,23), sau în Laodiceea unde comunitatea se aduna în casa
unui anume Nimfas (cf Col 4,15), sau la Colose, unde adunarea se făcea în casa lui
Arhip (cf Fm 2). Întorşi mai târziu la Roma, Acvila şi Priscila au continuat să
desfăşoare această funcţie preţioasă şi în capitala imperiului. Adresându-se comunităţii
din Roma, Paul scrie: "Salutaţi-i pe Priscila şi Acvila, colaboratorii mei în Cristos
Isus: aceştia şi-au pus viaţa în primejdie pentru mine şi le sunt recunoscător nu
numai eu, ci şi toate Bisericile dintre naţiunile păgâne. Salutaţi şi Biserica ce
se adună în casa lor" (Rom 16, 3-5). Ce elogiu extraordinar al celor doi soţi,
în aceste cuvinte! Şi cine-l înalţă este nimeni altul decât apostolul Paul. El recunoaşte
explicit în ei doi colaboratori, adevăraţi şi importanţi, ai apostolatului său. Referinţa
la faptul că au pus în pericol viaţa lor pentru el, trebuie pusă în legătură, probabil,
cu intervenţiile în favoarea lui în timpul unei perioade de închisoare, poate chiar
la Efes (cfr. Fap 19, 23; 1Cor 15,32; 2 Cor 1,8-9). Şi că la propria gratitudine,
Paul adaugă de-a dreptul şi pe cea a Bisericilor dintre naţiunile păgâne, considerând
totuşi această expresie hiperbolică, lasă de înţeles cât de vastă a fost raza lor
de acţiune şi, în orice caz, influenţa lor în beneficiul Evangheliei. Tradiţia
hagiografică posterioară a acordat o relevanţă cu totul a parte Priscilei, chiar dacă
rămâne în continuare problema identificării ei cu altă Priscilă, martiră. În orice
caz, aici, la Roma, avem atât o biserică dedicată Sfintei Priscila pe colina Aventin
cât şi Catacombele Priscilei de pe Via Salaria. În acest fel se perpetuează
memoria unei femei care a fost cu siguranţă o persoană activă şi de mare valoare în
istoria creştinismului roman. Un lucru este sigur: împreună cu gratitudinea acelor
prime Biserici despre care vorbeşte Sfântul Paul, trebuie să fie şi a noastră, pentru
că graţie credinţei şi angajării apostolice a credincioşilor laici, a familiilor,
a soţilor precum Priscila şi Acvila, creştinismul a ajuns la generaţia noastră. Putea
să crească nu numai graţie apostolilor care-l vesteau. Pentru a prinde rădăcini în
pământul poporului, pentru a se dezvolta puternic, era necesară angajarea acestor
familii, a acestor soţi, a acestor comunităţi creştine, a credincioşilor laici care
au oferit "humus"-ul la creşterea credinţei. Şi întotdeauna Biserica creşte numai
în acest fel. În particular, acest cuplu demonstrează cât de importantă este acţiunea
soţilor creştini. Când ei sunt sprijiniţi de credinţă şi de o spiritualitate puternică,
devine naturală o slujire curajoasă din partea lor pentru Biserică şi în Biserică.
Împărtăşirea zilnică a vieţii lor se prelungeşte şi într-un anumit fel se sublimează
în asumarea unei responsabilităţi comune în favoarea Trupului mistic al lui Cristos,
chiar şi numai a unei mici părţi din acesta. Aşa era în prima generaţie şi aşa va
fi deseori. O lecţie ulterioară deloc neglijabilă o putem scoate din exemplul
lor: orice casă se poate transforma într-o mică biserică. Nu numai în sensul că în
ea trebuie să domnească iubirea creştină specifică, întreţesută din altruism şi grijă
reciprocă, dar şi mai mult în sensul că toată viaţa familială, pe baza credinţei,
este chemată să se rotească în jurul unicei domnii a lui Isus Cristos. Nu întâmplător
în Scrisoarea către Efeseni Paul compară raportul matrimonial cu acea comuniune
sponsală care există între Cristos şi Biserică (Ef 5,25-33). Mai mult, putem considera
că apostolul, indirect, modulează viaţa Bisericii întregi după cea a familiei. Şi
Biserica, în realitate, este familia lui Dumnezeu. Să cinstim aşadar pe Acvila şi
Priscila ca modele de viaţă conjugală angajată responsabil în slujirea întregii comunităţi
creştine, şi să găsim în ei modelul Bisericii, familia lui Dumnezeu pentru toate timpurile!".