A murit în Franţa la vârsta de 94 de ani cunoscutul Abbé Pierre,icoană de caritate
şi de solidaritate
(RV - 22 ianuarie 2007) Franţa întreagă este „lovită la inimă”: cu aceste cuvinte
preşedintele Jacques Chirac a exprimat mâhnirea propriilor conaţionali pentru moartea
lui Abbé Pierre, una din personalităţile catolicismului
francez şi internaţional de numele şi opera căruia este legată de aproape 60 de ani
o intensă activitate caritativă. Cunoscutul preot a decedat în noaptea spre
luni, la vârsta de 94 de ani în spitalul Val de Grace din Paris unde fusese internat
la 15 ianuarie. Mare este durerea şi a Bisericii franceze, care a exprimat simţămintele
suscitate de maortea lui Abbé Pierre într-un comunicat al episcopilor în care se recunoaşte
în figura părintelui Pierre “generozitatea, solidaritatea, atenţia faţă de cei mai
dezmoşteniţi”. Să reparcurgem câteva etape ale vieţii lui Abbé Pierre. INS -
servenţe muzicale. Se află sfântul Francisc din Assisi la baza deciziei de a deveni
preot a lui Henri Antoine Gruoués pe care lumea se va deprinde să-l cunoască şi să-l
cheme cu numele de Abbé Pierre. O călătorie la Assisi pe care o face la vârsta de
16 ani îl determină câtva timp mai târziu să concureze cu Sărăcuţul, lăsând bunurile
pământeşti pentru a le urma pe cele ale sufletului.
Originar din Lyon, unde
s-a născut la 5 august 1912, Henri Antoine alege filosofia şi teologia pe care le
studiază timp de şapte ani în conventul de clausura, adică de viaţă claustrală a călugărilor
francescani capucini din Lyon. Dar acel refugiu făcut din rugăciune şi sacră izolare
nu va fi semnul distinctiv al vieţii sale. Devenit preot în 1938, lasă din motive
de sănătate conventul şi câţiva ani mai târziu, când al II-lea Război mondial încendia
Europa iar nazismul bântuia Franţa, Henri Antoine în vârstă de 30 de ani îşi dovedeşte
temperamentul care-l va susţine mai târziu în extraordinara sa misiune de caritate.
Era în 1942 când se trasforma în ghid alpin care ajută, cu riscul vieţii, evrei şi
polonezi să treacă peste Alpi şi peste Pirinei. În mijlocul acestor munţi se naşte
istoria lui Abbé Pierre, om destinat solidarităţii.
În 1948, dragostea sa pentru
cei mai din urmă aşează prima piatră. Primul nucleu al Comunităţii Emaus, întemeiată
de el, este găzduit într-o veche casă din Neuilly Plaisance, la periferia Parisului,
locuită de orfani, viitorii oameni - spune - ai unei “societăţi mai umane”. Străzile
Parisului mai întâi şi cele ale lumii mai târziu încep să se populeze cu “strângători
şi vânzători de zdrenţe”, cei dintâi cultivatori ai unei mile capabile să se oprească
printre cei nevăzuţi ai oraşului: oameni de stradă, fără adăpost, disperaţi.
Astfel
Abbé Pierre însuşi îşi aminteşte unul din acele momente într-un interviu acordat Radioului
Vatican în urmă cu şapte ani: INS - “Pe bulevardul Sévastopole, în inima
Parisului, la câteva sute de metri de Théatre du Chậtelet, am strâns o bătrână afaltă
în agonie. Creadeam că este o grămadă de zdrenţe. Tovarăşii mei îmi spuseseră: ‚Părinte,
aşteptaţi, sunt zdrenţe de adunat’. Petreceam nopţile pe străzi distibuind pături
şi mâncare persoanelor care dormeau pe trotuare: iarna trecută la Paris, temperatura
a coborât până la -15, -18 grade. Când ne-am oprit aproape de această grămadă de zdrenţe,
ne-am dat seama că era o femeie în vârstă, care trăgea să moară. Am luat-o şi dus-o
la comisariatul de poliţie, unde ştiam că avea să fie puţină căldură...Când am ajun,
murise. Nu avea cu ea altceva - când agenţii de poliţie au cercetat-o - decât un
singur document: era „foia albastră”, cum se numeşte în Franţa, a oficiului judecătoresc
care, cu o dimineaţă mai înainte o scosese din casă pentru că rămăsese în urmă cu
plata chiriei pentru mansarda unde trăia”.
Experienţa comunităţii „Emaus” este
molipsitoare. Abbé Pierre călătorea în toate continentale şi cu el carisma de iubire.
“A sluji şi a face să fie slujiţi primii cei mai suferinzi este izvorul
adevăratei Păci” este unul din motourile sale. Comunitatea reuşeşte să se stabilească
în 50 de ţări ale lumii. În 1981, Franţa îi conferă Legiunea de Onoare; în 1991 obţine
Premiul Balzan pentru Pace. Cărţi şi filme vorbesc despre el şi despre ucenicii lui
şi tot unei cărţi un Abbé Pierre de acum în vârstă şi bolnav, dar mereu activ, încredinţează
în 2005 o mărturisire privind aspecte delicate ale vieţii sale private şi alte subiecte
precum celibatul preoţesc. O carte care termină cu o simplă şi sinceră “scrisoare
către Dumnezeu”, citată la începutul declaraţiei Conferinţei episcopale francese.
semnată de preşedintele ei, cardinalul arhiepiscop de Bordeaux, Pierre Ricard: “Tată
- scrie Abbé Pierre - aştept după atât de mult timp să trăiesc în totala ta prezenţă
care în ciuda a toate, nu m-am îndoit niciodată, este Iubirea”.
Moartea
lui Abbé Pierre a suscitat un val de emotive înainte de toate în numeroasele case
ale Comunităţii Emaus răspândite în lume. Alessandro de Carolis de la redacţia
noastră centrală a cules martoria preşedintelui comunităţilor Emaus Italia,
Graziano Zoni: INS - “El în ultimii ani, când nu mai putea face ceea
ce ar fi voit, fie pentru mişcare fie pentru realităţile de injustiţie şi de excludere
ce sunt în lume, începuse să încheie toate gândurile sale în reuniunile nostre spunându-ne:
“Să continuăm”. În ultima vreme, spunea şi “Continuaţi”. Iată, consemnul său, testamentul
său este clar”. Esista un “înainte” şi un “după” într-o mişcare, într-o comunicate,
când dispare fondatorul. Cum vedeţi prezentul şi viitorul Comunităţii Emaus? INS
- “Într-o mişcare atât de amplă şi presenta în 50 de ţări, cu diveristăţi culturale,
istorice etc., unele schimbări pot avea loc. Înainte era el, desigur, liantul care
unea şi attenua inevitabilele conflicte ale unei mişcări atât de mari. Acum, ne revine
nouă, mai ales celor acre au mai mari responsabilităţi, să desfăşoare acest rol”. Ce
amintire păstraţi despre Abbé Pierre? INS - “Îmi este greu să
aleg dintre atâtea. Momentul pe care mi-l amintesc foarte bine este cel al primei
mele întâlniri cu el, la Palazzo Vecchio, la Florenţa. Era în luna martiei 1971 şi
el se întorcea din Bangladesh, care se renăştea atunci după războiul cu India. El
s-a reîntors şi a lansat ideea Comitetelor cetăţeneşti de înfărţire cu satele din
Bangladesh. A ţinut o conferita la Palazzo Vecchio din Florenţa şi faptul de a ne
privi în ochi - acei ochi ai săi care pătrundeau în profunzime - a fost tot una cu
a mă angaja în Mişcare. Şi de atunci, am desfăşurat ceea ce el mi-a cerut, fie în
Italia cât şi în afara ei, rând pe rând în cursul acestor 35 de ani”. Aici
sericiul nostru audio: