Lacrimile cele mai frumoase sunt cele care ne umplu ochii când gustăm cât de bun este
Domnul: a spus părintele Raniero Cantalamessa în prima predică de Advent ţinută vineri
în prezenţa Sfântului Părinte şi a familiei pontificale
(RV - 15 decembrie 2006) „Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi”
(Mt 5,4). „Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde” (Lc 6,21).
Această fericire evanghelică din predica lui Isus de pe munte a constituit tema primei
meditaţii de Advent ţinută vineri dimineaţă în capela „Redemptrois Mater” din
Vatican de predicatorul Casei Pontificale părintele franciscan capucin Raniero Cantalamessa
în prezenţa Sfântului Părinte şi a Familiei pontificale. În centrul meditaţiei s-a
aflat binomul plâns-bucurie. Predicatorul, ca de obicei, profund şi surprinzător
în intuiţii şi în expunere, şi-a structurat reflecţia în cinci puncte: „Un nou
raport între plăcere şi durere”; „Unde este Dumnezeul tău?” (Ps 40); „L-au
luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus” (In 20,13); „Să plângă preoţii,
slujitorii Domului” (Il 2,16); „Cele mai frumoase lacrimi”.
„Fericirile
trebuie citite astăzi în lumina situaţiilor noi în care trebuie să trăim”, a spus
părintele Cantalamessa, deoarece aşa cum afirmă sfântul Grigore cel Mare toată Scriptura
„cum legentibus crescit”, creşte cu cei care o citesc, dezvăluie
implicaţii mereu noi şi mai bogate conţinuturi, potrivit noilor interogative cu care
se citeşte. „Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi”. Mesajul cel
mai important este cuprins în structura acestei fericiri. Ea ne permite să descoperim
revoluţia pe care Evanghelia a făcut-o în privinţa plăcerii şi a durerii. Predicatorul
a analizat dinamica plăcerii şi a durerii umane. Punctul de plecare - comun atât gândirii
religioase cât şi celei profane - este constatarea că în această viaţă plăcerea şi
durerea sunt inseparabile: se succed cu regularitatea cu care înălţării unui val
al mării îi urmează o coborâre şi un gol care îl înghite pe cel naufragiat. Omul încearcă
cu disperare să despartă aceşti fraţi siamezi, să izoleze plăcerea de durere. Dar
în zadar. Şi însăşi plăcerea dezordonată se întoarce împotriva lui şi se trasnformă
în suferinţă, fie dintr-odată şi tragic, fie puţin câte puţin, întrucât este din natura
ei trecătoare şi generează oboseală şi dezgust. Este o lecţie ce vine din cronica
de fiecare zi, a spus părintele Cantalamessa care a citat din poetul latin Lucreţiu:
„Nu ştiu ce amar iese chiar din străfundul oricărei plăceri şi ne nelinişteşte deja
în toiul delectărilor”.
Biblia are un răspuns de dat acestei adevărate drame
a existenţei umane. A existat, încă de la început, o alegere a omului, devenită posibilă
datorită libertăţii sale care l-a făcut să orienteze exclusiv spre bunurile vizibile
capacitatea de bucurie cu care fusese înzestrat pentru ca să aspire să se bucure de
Binele infinit care este Dumnezeu. Plăcerii, aleasă împotriva legii lui Dumnezeu
simbolizată de Adam şi Eva muşcând din mărul oprit, Dumnezeu a permis să-i urmeze
durerea şi moartea, mai curând ca un remediu decât ca o pedeapsă. De atunci, vedem
că plăcerea este însoţită, ca de o umbră a ei, de suferinţă.
Cristos - a
arătat părintele Cantalemessa - a rupt acest lanţ. El „în vederea bucuriei ce îi era
propusă, a îndurat crucea şi” (Ev 12,2). Cu alte cuvinte a făcut exact opusul
a ceea ce a făcut Adam şi ce face fiecare om. Aceasta este proclamat în mod minunat
de fericirea care succesiunii râs-plâns îi opune succesiunea plâns-râs.
„Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde” (Lc 6,21). Nu este vorba
de o simplă inversare a timpurilor. Diferenţa infinită stă în faptul că în ordinea
propusă de Isus plăcerea şi nu suferinţa are ultimul cuvânt, şi ceea ce contează mai
mult, un ultim cuvânt care dureză în veci.
Predicatorul Casei pontificale a
încercat să-i identifice pe cei necăjiţi şi care plâng în zilele noastre dar care
sunt procamaţi fericiţi de Cristos. Elementul subiectiv, motivul plânsului este determinant.
Care este acest motiv? Calea pentru a descoperi care plâns şi care chin sunt plocamate
fericite de Cristos este a vedea pentru ce se plânge în Biblie şi pentru ce a plâns
Isus. Descoperim astfel că există un plâns de căinţă, de părere de rău ca cel al lui
Petru după lepădarea de Isus în timpul Patimilor, „un plâns cu cine plânge” (Rom
12,15), compătimirea pentru durerea altuia, aşa cum a plâns Isus cu văduva din
Naim şi cu surorile lui Lazăr; plânsul exilaţilor care doresc fierbinte să se întoarcă
în patrie, ca cel al evreilor la râurile Babilonului...Şi atâtea altele.
Părintele
Cantalamessa a pus în evidenţă două dintre motivele pentru care se plânge în Biblie
şi pentru care a plâns Isus care par oportune de meditat în momentul istoric pe care
îl trăim. Există un plâns care vine din „neputinţa experimentată în faţa întrebării
„Unde este Dumnezeul tău?” pe care ne-o aruncă în faţă lumea de azi, dar şi un plâns
care provine „din refuzarea sistematică a lui Cristos şi a credinţei” în el, în numele
unei cercetări obiective care în anumite forme se reduce la subiecitivism: INS
-„Epoca noastră, obsesionată de sex, nu reuşeşte să se gândească la Crisos
decât confruntându-se cu probleme sentimentale. Asistăm la revenirea
unui ateism militant şi agresiv, de tip ştiinţific sau scientist...Faptul este că
dovada existenţei lui Dumnezeu nu se găseşte în cărţi şi în laboratoare de biologie,
unde o caută aceeşti fraţi ai noştri, dar în viaţă...În viaţa lui Cristos, înainte
de toate!” Existenţa lui Dumnezeu, a continuat părintele Cantalamessa, este
dovedită şi în viaţa sfinţilor şi a nenumăraţi mărturisitori ai credinţei. Ea se găseşte
şi în minunile pe care Isus le săvârşea ca dovadă a adevărului său şi pe care Dumnezeu
continuă să le facă, dar pe care ateii le resping anticipat fără nici măcar să încerce
să le examineze: INS - „Asistăm la o întrecere între cine reuşeşte să prezinte
un Cristos mai pe măsura omului de azi, despuindu-l de orice prerogatică transcendentă.
Un Isus, adică propagator de idei morale, al unei înţelepciuni mărunte de tip sociologic
şi nu teologic. Isus este eliberat nu numai de dogmele Bisericii, dar şi de Scripturi
şi de Evanghelii! La acest punct, ce surse mai rămân pentru a vorbi despre el, care
să nu fie simplă fantezie? Evident, apocrifele”.
Este motiv de plâns, a adăugat
călugărul capucin, plăcerea dezordonată aleasă împotriva legii lui Dumnezeu care,
cum s-a spus, se întoarce împotriva omului însuşi. Apoi predicatorul Casei pontificale
a continuat cu o referinţă din viaţa Bisericii: INS - „Biserica a plâns
şi suspinat, în vremuri recente, din cauza faptelor abominabile comise în sânul ei
chiar de unii dintre slujitorii şi păstorii ei. A sosit momentul de a face lucrul
cel mai important dintre toate: acela de a plânge înaintea lui Dumnezeu, plângând
aşa cum plânge Dumnezeu. Este condiţia pentru ca din din toate aceste rele să poată
veni într-adevăr ceva bun. Există însă un lucru pe care aceşti fraţi ai noştri nenorociţi
ar trebui să-l evite în mod absolut şi să nu-l facă: acela de a profita de răcnet
pentru a trage foloase chiar din propria vină, acordând interviuri, scriind memorii
în încercarea de a face să cadă vina pe superiori sau pe comunitatea eclezială”. În
fine, se poate plânge de durere dar şi de emoţie, a mai spus părintele Cantalamessa:
de fapt, lacrimile cele mai frumoase sunt cele care ne umnplu ochii când - luminaţi
de Duhul Sfânt - gustăm şi vedem cât de bun este Domnul: INS - „Lacrimi
de acest fel, cred că au curs din ochii sfântului Augustin când scria
în cartea 'Confesiunilor': 'Cât de mult ne-ai iubit, Părinte bun, încât nu l-ai cruţat
pe unicul tău Fiu dar l-ai dat pentru noi toţi! Cât de mult ne-ai iubit!'.Deci,
în ordinea nouă propusă de Isus, nu suferinţa are ultimul cuvânt, ci bucuria unei
vieţi pline în Dumnezeu”.