Doi fraţi apostoli, Simon Petru şi Andrei: drumuri similare şi angajări diferite în aceeaşi misiune

(RV - 30 noiembrie 2006) Discursul papei Benedict al XVI-lea rostit în sărbătoarea sfântului Andrei apostol, în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Istanbul în cadrul Sfintei Liturghii celebrată de patriarhul ecumenic ortodox Bartolomeu I.

Tema reflecţiei: Drumul lui Simon Petru şi drumul lui Andrei. (O prezentare a ideilor principale)
 
Simon Petru şi Andrei. Această Divină Liturghie celebrată în sărbătoarea sfântului Andrei, apostol, sfânt Patron ale Bisericii Constantinopolului, ne poartă înapoi la Biserica primară, la epoca Apostolilor. Evangheliile lui Marcu şi Matei relatează despre felul în care Isus i-a chemat pe cei doi fraţi, Simon, cărui Isus i-a dat numele de Chefa sau Petru, şi Andrei: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19; Mc 1,17). În afară de aceasta, cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Andrei ca primul chemat, „ho protoklitos”, aşa cum el este cunoscut în tradiţia bizantină. Andrei este cel care îl duce la Isus pe fratele său Simon (cfr In 1,40). (...)

Comuniunea noastră este cea dintre Simon Petru şi Andrei. Astăzi, în această Biserică patriarhală a Sfântului Gheorghe, suntem în măsură să trăim încă o dată comuniunea şi chemarea celor doi fraţi, Simon Petru şi Andrei, în întâlnirea dintre succesorul lui Petru şi Fratele său în ministerul episcopal, capul acestei Biserici, întemeiată potrivit tradiţiei de apostolul Andrei. Întâlnirea noastră fraternă subliniază relaţia specială care uneşte Bisericile Romei şi Constantinopolului ca Biserici surori. Cu bucurie cordială îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că dă nouă vitalitate relaţiei ce s-a dezvoltat încă de la memorabila întâlnire de la Ierusalim, în decembrie 1964, dintre predecesorii noştri, papa Paul al VI-lea şi patriarhul Atenagoras (...)

Înlăturarea reciprocă a excomunicărilor sau a anatemelor. La 7 decembrie 1965, în ajunul sesiunii finale a Conciliului Vatican II, veneraţii noştri predecesori au întreprins un pas unic şi de neuitat respectiv în biserica patriarhală a Sfântului Gheorghe şi în bazilica Sfântului Petru din Vatican: ei au înlăturat din memoria Bisericii tragicele excomunicări din 1054. În felul acesta ei au marcat o schimbare decisivă în raporturile. De atunci, mulţi alţi paşi importanţi au fost întreprinşi de-a lungul drumului de apropiere reciprocă. Amintesc în special vizita predecesorului meu, Ioan Paul al II-lea, la Constaninopol în 1979 şi vizitele la Roma ale patriarhului ecumenic Bartolomeu I.(...)

Sunt aici pentru restabilirea deplinei comuniuni. În acelaşi spirit, prezenţa mea aici astăzi este menită să reînnoiască angajamentul comun pentru a continua să păşim pe calea spre restabilirea - cu harul lui Dumnezeu - a deplinei comuniuni dintre Biserica Romei şi Biserica Constantinopolului. Pot să vă asigur că Biserca catolică este gata să facă tot posibilul pentru a depăşi obstacolele şi pentru a căuta, împreună cu fraţii şi surorile noastre ortodocşi, mijloace din ce în ce mai eficiente de colaborare pastorală în acest scop. Cei doi fraţi, Simon, numit Petru, şi Andrei, erau pescari pe care Isus i-a chemat să devină pescari de oameni. Domnul Înviat, înainte de Înălţarea sa, i-a trimis împreună cu ceilalţi apostoli cu misiunea de a face ucenici toate naţiunile, botezându-le şi proclamând învăţămintele sale (cfr Mt 28,19; Lc 24,47; Fap 1,8).

Procesul de secularizare astăzi. Această sarcină lăsată nouă de sfinţii fraţi Petru şi Paul este departe de a fi încheiată. Din contra, astăzi ea este încă şi mai urgentă şi necesară. Ea priveşte, de fapt, nu numai culturile atinse marginal de mesajul Evangheliei, dar şi culturile europene înrădăcinate de mult în tradiţia creştină. Procesul de secularizare a slăbit nivelul acelei tradiţii; mai mult, ea este pusă sub semnul întrebării şi chiar respinsă. În faţa acestei realităţi, suntem chemaţi, împreună cu toate celelalte comunităţi creştine, să reînnoim conştiinţa Europei cu privire la propriile rădăcini, tradiţii şi valori creştine, redându-le nouă vitalitate.

Divizarea dintre noi: un scandal. Eforturile noastre pentru a stabili legături mai strânse dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe sunt parte a acestei îndatoriri misionare. Divizările existente între creştini sunt un scandal pentru lume şi un obstacol pentru proclamarea Evangheliei. În ajunul patimilor şi morţii sale, Domnul, înconjurat de ucenici, s-a rugat cu fervoare ca ei să fie una, pentru ca lumea să poată crede (cfr In 17,21). Numai prin comuniunea fraternă dintre creştini şi prin iubirea reciprocă mesajul iubirii lui Dumnezeu pentru orice bărbat şi femeie devine credibil. (...)

Drumul lui Simon Petru. Simon Petru şi Andrei au fost chemaţi împreună să devină pescari de oameni. Dar aceeaşi angajare a căpătat forme diferite pentru fiecare dintre cei doi fraţi. Simon, în pofida slăbiciunii sale personale, a fost chemat „Petru”, „stânca” pe care avea să fie zidită Biserica; lui în mod deosebit i-au fost încredinţate cheile Împărăţiei Cerurilor (cfr Mt 16,18). Itinerarul său avea să-l conducă de la Ierusalim la Antiohia, şi de la Antiohia la Roma, astfel încât în acest oraş să poată exercita o responsabilitate universală. Tema slujirii universale a lui Petru şi a succesorilor săi a dat origine, din nefericire, deosebirilor noastre de opinie, pe care sperăm să le depăşim, datorită şi dialogului teologic reluat recent. Veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu papa Ioan Paul al II-lea, a vorbit despre milostivirea ce carcaterizează serviciul lui Petru pentru unitate, o milostivire pe care Petru însuşi a experimentat-o cel dintăi (Enciclica „Ut unum sint”, 91). Pe această bază papa Ioan Paul al II-lea a făcut invitaţia de a intra în dialog fratern cu scopul de a idetifica mai bine căi în care ministerul petrin ar putea fi astăzi exercitat, deşi respectându-i natura şi esenţa, astfel încât „ să realizeze un serviciu de iubire recunoscut de unii şi de ceilalţi” (ibid. 95). Este dorinţa mea astăzi să rechem şi să reînnoiesc atare invitaţie.

Drumul lui Andrei. Andrei, fratele lui Simon Petru, a primit o altă sarcină de la Domnul, o îndatorire pe care însuşi numele său o sugera. Putând să vorbească greceşte, a devenit - împreună cu Filip - apostolul întâlnirii cu grecii veniţi la Isus (cfr In 12,20). Tradiţia ne povesteşte că a fost misionar nu numai în Asia Mică şi în teritoriile din sudul Mării Negre, adică chiar în această regiune, dar şi în Grecia, unde a suferit martirajul. De aceea, apostolul Andrei reprezintă întâlnirea dintre creştinătatea primară şi cultura greacă. Această întâlnire, în special în Asia Mică, a devenit posibilă mai ales datorită marilor Părinţi ai Capadociei care au îmbogăţit liturgia, teologia şi spiritualitatea atât a Bisericilor Orientale cât şi a celor Occidentale. Mesajul creştin, asemenea bobului de grâu (cfr In 12,24), a căzut pe acest pământ şi a produs mult rod. Trebuie să fim porfund recunoscători pentru moştenirea care a derivat din rodnica întânire dintre mesajul creştin şi cultura elenistică. Acest lucru a avut un impact durabil asupra Bisericilor din Orient şi din Occident. Părinţii greci ne-au lăsat o preţioasă comoară din care Biserica continuă să tragă bogăţii vechi şi noi (cfr Mt 13,52).

Martiriul lui Simon Petru şi al lui Andrei. Lecţia bobului de grâu care moare pentru a aduce rod are de asemenea o aplicare în viaţa sfântului Andrei. Tradiţia ne povesteşte că el a urmat destinul Domnului şi Învăţătorului său, sfârşindu-şi zilele la Patras în Grecia. La fel ca Petru, el a îndurat martirajul pe o cruce, cea diagonală pe care o venerăm astăzi ca crucea sfântului Andrei. Din exemplul său învăţăm că drumul fiecărui creştin, la fel ca cel al întregii Biserici, duce la viaţă nouă, la viaţa veşnică, prin imitarea lui Cristos şi experienţa crucii. În decursul istoriei, amândouă Bisericile a Romei şi a Constantinopolului au experimentat adesea lecţia bobului de grâu. Noi cinstim împreună mulţi dintre aceiaşi martiri al căror sânge, după celebrele cuvinte ale lui Tertulian, a devenit sămânţă de noi creştini (Apologeticum 50,31). Cu ei, împărtăşim aceeaşi speranţă care obligă Biserica să continue „pelerinajul său printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”(...)
 
Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeiasca Liturghie la care am participat a fost celebrată după ritul sfântului Ioan Gură de Aur. Crucea şi învierea lui Isus Cristos au fost prezente în mod tainic. Pentru noi creştinii aceasta este izvor şi semn al unei noi speranţe reînnoite în mod constant. Găsim atare speranţă exprimată măreţ în străvechiul text cunoscut ca Patima Sfântului Andrei: „Te salut, o Cruce, sfinţită de Trupul lui Cristos şi împodobită de mădularele sale ca de pietre preţioase... Pentru ca credincioşii să cunoască bucuria ta, şi darurile care sunt păstrate în tine...”(...) Această credinţă în moartea răscumpărătoare a lui Isus pe Cruce şi această speranţă pe care Cristos o oferă întregii familii umane, sunt împărtăşite de noi toţi, ortodocşi şi catolici. Fie care rugăciunea noastră şi muncile noastre zilnice să fie inspirate de dorinţa arzătoare nu numai de a fi prezenţi la Divina Liturghie, dar de a fi în măsură să o celebrăm împreună pentru a lua parte la unica masă a Domnului, împărţind aceeaşi pâine şi acelaşi potir.