Realitatea Bisericii în gândirea şi viaţa sfântului Apostol Paul: cateheza lui Benedict al XVI-lea la audienţa generală (traducere de lucru), ce poate fi citită cu folos pentru zidirea sufletească a fiecărui creştin

(RV - 22 noiembrie 2006) La audienţa generală de miercuri papa Benedict al XVI-lea a propus o ultimă reflecţie despre apostolul Paul luând în consideraţie una din componentele decisive ale activităţii sale şi una din temele cele mai importante ale gândirii lui: realitatea Bisericii. Trebuir să constatăm înainte de toate că primul său contact cu persoana lui Isus a avut loc prin mărturia comunităţii creştine din Ierusalim. A fost un contact agitat. După ce a cunoscut noul grup de credincioşi, el a devenit un orgolios prigonitor al acestora. O recunoaşte el însuşi de trei ori în tot atâtea Scrisori: „Am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6), ca pentru a prezenta aceste comportament drept cea mai rea crimă.

Desigur, determinant a fost ceea ce s-a întâmplat pe drumul Damascului, dar în realitate nu aceea a fost prima întâlnire cu Isus. Cartea Faptele Apostolilor aminteşte prezenţa sa în timpul lapidării lui Ştefan (7,58) şi apobarea dată de el pentru condamnarea diaconului (8,1). Aceasta ne dă posibilitatea de a face imediat o primă, importantă observaţie: la Isus se ajunge în mod normal, pentru a-l primi sau pentru a-l refuza, prin intermediul comunităţii credincioase. Acest lucru este atât de adevărat încât până şi ştirile despre Isus oferite de autorii antici păgâni, ca Suetonius, Tacitus Plinius cel Tânăr, nu sunt rod al unui interes direct pentru persoana lui Isus, ci provin din contactul cu grupul celor care cred în el. Deci, viaţa Bisericii trezeşte interesul sau cel puţin interogativul asupra lui Isus, adică, în alte cuvinte, la Isus se ajunge trecând în mod normal prin Biserică!

Într-un anume sens, aceste lucru se va petrece, spuneam, şi pentru Paul, care a întâlnit Biserica înainte de a-l întâlni pe Isus. Acest contact, însă, în cazul lui, a fost, falimentar, nu a provocat adeziunea ci o violentă repulsie. Pentru Paul, adeziunea la Biserică a fost înlesnită de o directă intervenţie a lui Cristos, care revelându-i-se pe drumul Damascului, s-a identificat cu Biserica şi l-a făcut să înţeleagă că a prigoni Biserica însemna a-l persecuta pe el, pe Domnul. De fapt, Cel Înviat i-a zis lui Paul, prigonitorul Bisericii: „Saule, Saule de ce mă prigoneşti?(Fap 9,4). Persecutând Biserica îl persecuta pe Cristos. Atunci, Paul s-a convertit concomitent la Cristos şi la Biserică. De aici se înţelege pentru ce Biserica a fost atât de prezentă în gândurile, în inima şi în activitatea lui Paul. În primul rând, a fost întrucât el a întemeiat literalmente multe Biserici în diferite oraşe în care s-a dus ca evanghelizator. Când vorbeşte despre „grija sa pentru toate bisericile” (2Cor 11,28), el se gândeşte la diferitele comunităţi creştine suscitate la viaţă, rând pe rând. în Galiţia, în Ionia, în Macedonia şi în Ahaia. Unele din aceste Biserici ale Galiţiei i-au creat necazuri şi neplăceri, cum s-a întâmplat de exemplu în Bisericile din Galiţia, pe care el le-a văzut „trecând la o altă evanghelie”(Gal 1,6), lucru la care s-a opus cu fermă hotărâre. Cu toate acestea se simţea legat de Comunităţile întemeiate de el, de o manieră nu rece şi birocratică dar intensă şi pasionată. Astfel, de plidă, defineşte Filipenii „fraţii mai preascumpi şi atât de doriţi, bucuria mea şi coroana mea” (4,1). Alte ori compară diferitele Comunităţi cu o scrisoare de recomandare unică în genul ei: „Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisoare scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2Cor 3,2). Iar alte dăţi demonstrează faţă de ei un adevărat specific sentiment nu numai de paternitate ci de-a dreptul de maternitate, precum când se adresează destinatarilor săi numindu-i „fiii mei, pe care eu vă nasc din nou în durere până când se va fi format Cristos în voi”(Gal 4,19; cfr 1Cor 4,14-15; 1Tes 2,7-8).

În Scrisorile sale Paul ne ilustrează învăţătura sa asupra Bisericii ca atare. Astfel este bine cunoscută definiţia sa originală a Bisericii ca „trup al lui Cristos”, pe care nu o găsim în alţi autori creştini din primul secol (cfr 1Cor 12,27; Ef 4,12; 5,30; Col 1,24). Rădăcina cea mai profundă a acestei suprinzătoare denumiri a Bisericii o găsim în Sacramentul trupului lui Cristos. Spune sfântul Paul „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (1Cor 10,17). În aceeaşi Euharistie Cristos ne dă Trupul său şi ne face Trup al său. În acest sens sfântul Paul spune Galatenilor: „Voi toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Prin toate acestea Paul ne face să înţelegem că există nu numai o apartenenţă a Bisericii la Cristos, dar şi o anumită formă de echivalare şi identificare a Bisericii cu Cristos însuşi. De aici, derivă măreţia şi nobleţea Bisericii, adică a noastră a tuturor care facem parte din ea: din faptul de fi mădulare ale lui Cristos, aproape ca o extindere a prezenţei sale personale în lume. Şi de aici decurge, fireşte, datoria noastră de a trăi realmente în conformitate cu Cristos. De aici derivă şi îndemnulrile lui Paul cu privire la feluritele carisme care însufleţesc şi structurează comunitatea creştină. Ele pot fi toate reconduse la o singură sursă, care este Duhul Tatălui şi al Fiului, ştiind bine că în Biserică nu este nimeni care să fie lipsit de el, căci, cum scrie Apostolul „Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor” (1Cor 12,7). Însă, important este că toate carismele să conlucreze împreună pentru edificarea comunităţii şi să nu devină, în schimb, motiv de sciziune. În această privinţă, Paul se întreabă retoric: „Oare a fost împărţit Cristos?(1Cor 1,13) El ştie bine şi ne învaţă că este necesar „a menţie unitatea Duhului în legătura păcii: este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre” (Ef 4,3-4).

Fireşte, a sublinia exigenţa unităţii nu înseamnă a susţine că trebuie să se uniformizeze sau să platizeze viaţa bisericească după un singur mod de a lucra. În altă parte Paul învaţă „să nu stingă Duhul” (1Tes 5,19), adică să lase generos spaţiu dinamismului imprevizibil al manifestărilor carismatice ale Spiritului, care este izvor de energie şi de vitalitate mereu nouă. Dar dacă există un criteriu de bază la care Paul ţine mult este edificarea reciprocă: „”Totul să se facă spre edificare” (1Cor 14,26). Totul trebuie să contribuie la a construi în ordine ţesutul eclezial, nu numai fără stagnări, dar şi fără fugi şi fără laceraţii. Este apoi şi o Scrisoare paulină care ajunge să prezinte Biserica ca mireasă a lui Cristos (cfr EF 5,21-33). Prin aceasta se reia o veche metaforă profetică, ce făcea din poporul lui Israel mireasa Dumnezeului legământului (cfr Os 2,4.21; Is 54, 5-8): aceasta pentru a spune cât de intime sunt raporturile dintre Cristos şi Biserica sa, fie în sensul că ea este obiect al celei mai gingaşe iubiri din partea Domnului său, fie şi în sensul că iubirea trebuie să fie reciprocă şi că prin urmare şi noi, ca mădulare ale Biserici, trebuie să dovedim fidelitate pasionată faţă de el.

În fond, deci, este în joc un raport de comuniune: acela, pentru a spune astfel, vertical dintre Isus Cristos şi noi toţi, dar şi cel orizontal între toţi aceia care se disting în lume prin faptul de „a invoca numele Domnului nostru Isus Cristos (1Cor 1,2). Aceasta este definiţia noastră: noi facem parte dintre aceia ca invocă numele Domnului nostru Isus Cristos. Se înţelege bine de aceea cât este de dorit ca să se realizeze ceea ce Paul însuşi urează scriind Corintenilor: „Dar dacă toţi fac profeţii şi ar intra cineva fără credinţă sau neştiutor, va fi denunţat de toţi şi judecat de toţi; Cele ascunse ale inimii vor fi descoperite şi, în felul acesta, căzând cu faţa la pământ îl va adora pe Dumnezeu, mărturisind: ’într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1Cor 14,24-25). Aşa ar trebui să fie întâlnirile noastre liturgice. Un necreştin care intră în adunarea noastră ar trebui la sfârşit să poată spună: „Într-adevăr Dumnezeu este cu voi”. Să-l rugăm pe Domnul să fie astfel, în comuniune cu Cristos şi în comuniune între noi”.