Creştinismul nu este moralism, ci este bucuria de a descoperi că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru noi: măreţia credinţei creştine în importantul discurs al lui Benedict al XVI-lea către episcopii elveţieni

(RV - 13 noiembrie 2006) Biserica trebuie să depună eforturi pentru a arăta lumii actuale „adevărata măreţie a credinţei” deoarece Creştinismul, care este iubire, bucurie şi pace, apare adesea „ca simplu moralism”, o listă sumbră de interdicţii sau oprelişti. Este îndemnul lui Benedict al XVI-lea adresat episcopilor elveţieni, cuprins în discursul rostit la încheierea vizitei lor periodice „ad Limina” şi publicat sâmbăta trecută de Sala vaticană de presă.
O intervenţie spontană fără un text scris. Benedict al XVI-lea s-a scuzat deci prin cuvinte de mare umilinţă: „În acest moment mă prezint cu această sărăcie; dar, poate, a fi sărac în toate sensurile se cuvine şi unui papă în acest moment din istoria Bisericii”. Vorbind despre credinţa în Dumnezeu a averetizat că ea „ar trebui să nu fie zădărnicită de prea multe discuţii asupra unor lucruri mărunte, mai puţin importante, dar să aibă mereu în faţa ochilor măreţia ei”. Papa s-a întors cu gândul la anii ’80 şi ’90, când revenind în Germania cunoştea anticipat întrebările la interviuri fără ca cineva să i le transmită. „Era vorba - a explicat - despre hirotonirea femeilor, problema anticoncepţionalelor, a avortului şi alte probleme de acest fel care reveneau continuu”. „Dacă ne lăsăm prinşi în aceste discuţii atunci există riscul ca Biserica să se confunde cu unele porunci sau interziceri” şi „apărem ca moralişti cu unele convingeri în afara modei iar măreţia credinţei rămâne umbrită sau nu mai apare deloc”.

Pontiful a subliniat apoi importanţa „raportului personal cu Dumnezeu” amintind că sfântul Augustin a arătat de mai multe ori „cele două laturi ale conceptului creştin de Dumnezeu”: Logos şi Iubire, „până la punctul de a se face atât de mic încă să ia un trup uman şi în cele din urmă să se dea ca pâinie în mâinile noastre”. De aceea, - a continuat papa - „credinţa noastră este un lucru care are de a face cu raţiunea, poate fi transmisă prin intermediul raţiunii şi nu trebuie să se ascundă în faţa raţiunii, nici chiar a celei a timpului nostru”. Totuşi, a rechemat Benedict al XVI-lea, „această raţiune veşnică şi incomensurabilă”, „nu este doar una matematică a universului şi cu atât mai puţin prima cauză care, după ce a provocat Big Bang-ul, s-a retras”. Această raţiune are o inimă „încât poate renunţa la propria imensitate şi deveni carne”. La acest punct papa a pus accentul pe esenţa mesajului creştin afirmând că „Dumnezeu nu este o ipoteză filozofică...noi il cunoaştem şi el ne cunoaşte. Putem să-l cunoaştem din ce în ce mai bine, dacă rămânem în colocviu cu el”. Iată atunci importanţa pentru pastoraţie de a deprinde credincioşii „să se roage şi să înveţe a-l cunoaşte tot mai mult”.

În faţa celor care caută meditaţia în altă parte, întrucât nu găsesc dimensiunea spirituală a Creştinismului, papa a îndemnat episcopii elveţieni „să arate din nou că această dimensiune nu numai că există dar că este izvorul a toate”. Tocmai aceată trăire intimă cu Dumnezeu şi experienţa prezenţei sale este ceea ce ne face să percepem măreţia Creştinismului şi ne ajută să trecem dincolo de toate lucrurile lipsite de consistenţă, în mijlocul cărora, desigur, trebuie să-l trăim şi realiza zi de zi, suferind şi iubind, la bucurie şi la întristare. În această perspectivă se vede semnificaţia Liturgiei ca şcoală de rugăciune. O rugăciune care poate fi „simplă şi umilă” dar şi „sărbătoare a credinţei”. O credinţă trăită ca sărbătoare, pe care papa a spus că a experiemntat-o în mod deosebit cu ocazia vizitelor sale în Germania, Polonia şi Spania. În felul acesta Benedict al XVI-lea a dezminţit o anumită prejudecată în privinţa Creştinismului. Aici papa l-a citat pe filozoful german Friedrich Nietzsche care a spus: „Numai dacă Dumnezeu nu există putem face sărbătoare”. „O absurditate”, a fost răspunsul Sfântului Părinte care a accentuat: „Numai dacă Dumnezeu există şi ne mişcă lăuntric putem trăi o adevărată sărbătoare. Şi ştim că aceste sărbători ale credinţei deschid larg inimile oamenilor şi produc impresii care ajută viitorul”.

Papa a abordat apoi marea temă a moralei. Biserica, a relevat, este percepută ca „mare purtătoare de experienţă spirituală” dar ceea ce apare foarte dificil pentru lume "este morala pe care Biserica o proclamă”. Papa a destăinuit episcopilor elveţieni că această temă este obiectul reflecţiilor sale deja de multă vreme. „În epoca noastră - a spus - morala s-a scindat, s-a divizat oarecum în două părţi”. Societatea modernă - a adăugat - „nu este pur şi simplu fără morală, dar, pentru a spune astfel, a descoperit şi revendică o altă parte a moralei care în vestirea Bisericii din ultimele decenii şi chiar mai mult, poate nu a fost propusă în de ajuns”. Pontiful a enumerat unele mari teme: pace, non-violenţă, dreptate pentru toţi, grijă pentru săraci şi respect faţă de creaţie. „Aceasta - a continuat - a devenit un domeniu etic care, tocmai ca forţă politică, are un mare impact şi constituie pentru mulţi substituirea sau succesiunea firească a religiei”. Aceasta din urmă este de fapt „văzută ca metafizică şi ca ceva de dincolo, şi poate chiar ca ceva individualist” şi în locul ei „intră marile teme morale ca esenţialul care conferă omului demnitate şi îl angajează”. Sunt marile teme morale care fascinează tinerii şi care „aparţin de altfel şi tradiţiei Bisericii”.

Cealaltă parte a moralei, a continuat pontiful, priveşte „angajarea pentru viaţă de la concepere până la moarte”. Adeseori, a constatat, intervenţii precum avort şi eutanasie sunt justificate „prin scopuri aparent măreţe de a putea fi ultile generaţiilor viitoare”. Apare astfel „de-a dreptul ca lucru moral - a afirmat cu amărăciune - a lua în propriile mâini însăşi viaţa omului şi a o manipula”. Totuşi - a adăugat „există şi conştiinţa că viaţa umană este un dar care cere respectul nostru şi iubirea noastră din primul până în ultimul ei moment, chiar şi pentru suferinzi, pentru purtătorii de handicap şi pentru cei slabi”.

Benedict al XVI-lea a vorbit apoi despre „morala căsătoriei şi a familiei”. A citat, în acest sens, cazul unor ţări „unde s-a trecut la o modificare legislativă potrivit căreia acum căsătoria nu mai este definită ca legământ între bărbat şi femeie, ci ca o legătură între două persoane”. Prin aceasta, a avertizat, este „distrusă ideea fundamentală şi societatea, plecând de la rădăcinile sale, devine un lucru total diferit”. În atare context, „conştiinţa că sexualitate, eros şi căsătorie ca uniune între bărbat şi femeie merg împreună” „slăbeşte tot mai mult”. Potrivit acestei concepţii „orice gen de legătură pare absolut normal - totul fiind prezentat ca un fel de moralitate a nediscriminării şi o modalitate a libertăţii datorată omului”. În felul acesta „indisolubilitatea căsătoriei a devenit o idee aproape utopică care, chiar şi în multe persoane ale vieţii publice, apare dezminţită”. Reflectând în continuare asupra „scăderii impresionante a indicelui de natalitate”, papa a recunoscut că „există multiple explicaţii, dar în mod sigur un rol decisiv în aceasta îl are şi faptul că se vrea viaţa doar pentru sine, că se are puţină încredere în privinţa viitorului, considerând că familia nu mai poate fi realizabilă în sensul de comunitate durabilă, stabilă în care poate creşte generaţia viitoare”.
Mesajul creştin, a subliniat Benedict al XVI-lea „se loveşte de o conştiinţă contrară din partea societăţii, de un gen de anti-moralitate care se sprijină pe o concepţie despre libertate văzută ca facultate de a alege autonom fără orientări difinite de mai înainte”. O anti-moralitate ce se prezintă „ca nediscriminare, şi prin urmare ca aprobare a oricărui fel de posibilitate, punându-se astfel în mod autonom ca ceva corect din punct de vedere etic”.

Însă, este încurajarea papei, „cealaltă conştiinţă nu a dispărut. Ea există”. De aceea, a chemat credincioşii să se angajeze „pentru a lega din nou aceste două părţi ale moralităţii şi face să se vadă că ele nu trebuie separate, că merg împreună”. „Numai dacă se respectă viaţa umană de la concepere până la moarte - a reafirmat - este posibilă şi credibilă şi etica păcii; numai atunci non-violenţa poate să se exprime în orice direcţie, numai atunci primim cu adevărat creaţia şi numai atunci se poate ajunge la adevărata dreptate”. Papa a indicat, astfel, „marea sarcină” pe care creştinii o au înaintea lor: „Pe de o parte, de a face ca Creştinismul să nu apară ca simplu moralism, ci ca dar în care ne este dată iubirea care ne susţine şi ne furnizează forţa necesară pentru a şti să pierzi propria viaţă”. Pe de alta, îndatorirea „în acest context de iubire dăruită, de a înainta şi spre concretizări pentru care fundamentul ne este oferit mereu de Decaologul pe care, împreună cu Cristos şi cu Biserica, trebuie să-l citim în acest timp în mod progresiv şi nou”.