Două monede care sună şi azi: "a dat tot ce avea", aplicare a primei porunci "să-l
iubeşti pe Dumnezeu din toată puterea ta". Omilie la Duminica a XXXII-a de peste
an, ciclul B
(RV - 11 noiembrie 2006) E ziua Domnului, Duminică, 12 noiembrie,
a 32-a din Timpul de peste an, Liturghia ne prezintă episodul Evangheliei după sfântul
Marcu cap. 12 în care Isus, aflat în templul din Ierusalim, observă mulţimea care
arunca bani în casetă pentru visteria templului. Mai înainte Isus avertizase
ucenicii să se ferească de cărturari, căci le place să umble îmbrăcţi în haine lungi,
să fie salutaţi de lume prin pieţe, să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile
de frunte la ospeţe. Şi mai adăugase: „Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi
numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi mai aspri condamnaţi. Fireşte, sunt
cărturari şi cărturari. Ne reamintim de cărturarul de duminica trecută, onest şi neostil
faţă de Isus pe care l-a întrebat care este cea dintâi poruncă din lege. Isus vâzându-i
competenţa i-a răspuns: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu".
După
avertismentul iniţial evanghelistul Marcu notează că „mulţi din cei bogaţi veneau
şi puneau sume mari. Dar a venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus
i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: „Vă spun adevărul: această văduvă
săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce
aveau de prisos: pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar
pentru viaţă”. Episodul se petrece în ajunul sărbătorii Paştelui când
Isus îşi va oferi viaţa pentru răscumpărarea lumii. O dăruire totală de sine. Nu
este prima dată când evanghelia ne prezintă în prim plan o văduvă. Ne amintim că
văduvei din Naim, Mântuitorul i-a resitutit unicul fiu chiar înainte de a fi aşezat
în mormânt; o văduvă insistentă care cere judecătorului zi şi noapte să-i facă dreptate
oferă lui Isus prilejul de a ţese parabola despre statornicia în rugăciune şi trebuinţa
de a ne ruga fără încetare; concetăţenilor din Nazaret, sceptici, indiferenţi şi plini
de autosuficienţă faţă el, Isus le aminteşte cu riscul de a fi aruncat în prăpastia
de la marginea oraşului, că existau multe văduve în Israel pe timpul porfetului Ilie,
dar că la niciuna din ele nu a fost trimis, decât la o văduvă de neam străin, din
Sarepta Sidonului, care i-a pus la dispoziţie omului lui Dumnezeu ultimul pumn de
făină şi ultimele picături de ulei pe care le mai avea în casă şi a fost răsplătită
printr-o minune. Este episodul povestit azi în prima lectură luată din prima Carte
a Regilor, capitolul 17.
Dar să revenim la văduva din Evanghelie care şi-a
meritat elogiul lui Isus şi al cărei gest grăieşte peste veacuri. Înaintea lui Dumnezeu
şi în ochii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, cei doi bănuţi, obolul văduvei depăşeşte
toate măsurile şi orice calcul uman. Este exact "tot ce avea" aşa cum cere
prima poruncă din Lege. La acest punct, apare evidentă intenţia lui Isus care ne
cheamă la trăirea poruncii iubirii. Vom da asemenea bogaţilor, fără a pierde nimic
sau asemenea văduvei care dăruieşte până şi strictul necesar pentru viaţă, încrezătoare
că Domnul va avea grijă?
Ne aflăm aici în prezenţa unui exemplu concret de
aplicare a poruncii iubirii de care ne-am ocupat duminica trecută: "Ascultă Israele:
Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea
ta. Iar a doua este aceasta:’Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’.
Altă poruncă mai mare decât acestea nu este”.
Cărturarul este confirmat în
ceea ce deja ştia despre cea dintâi poruncă, rămânea însă o oarecare nedumerire dacă
nu cumva prounca se referă la a da doar ceea ce prisoseşte, la ceea ce are în plus.
Exegeţii afirmă că expresia „să iubeşti din toată puterea” - se referă şi la tot
ceea ce cineva are şi de care poate dispune, inclusiv, deci, la bunuri materiale”.
Este izbitor contrastul dintre ceeea ce este de prisos, aruncat de bogaţi în caseta
templului şi „tot ceea ce avea” pus cu sfială şi fără ostentaţie de o sărmană văduvă.
De fapt ea nu a fost notată de mulţime dar n-a scăpat de ochii atenţi ai Mântuitorului.
Purtarea ei a devenit evanghelie. Gestul ei vorbeşte şi astăzi; cei doi bănuţi continuă
să sune câzând în caseta templului. Neobservată de oameni, dar urmărită cu atenţie
de Isus, acea văduvă, prin gestul ei, adună comori în cer. Nu atrage atenţia mulţimii
dar atrage privirea lui Dumnezeu, care aşa cum proclamă psalmul 145, astăzi cântat
ca răspuns între primele două lecturi, „este în veci credincios cuvântului său, el
face dreptate celor asupriţi, dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei înschişi.
Domnul eliberează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi, are grijă de cel străin,
Domnul sprjină pe văduvă şi orfan". Dumninică plăcută, iubiţi ascultători ! Aici,
serviciul audio cu secvenţe musicale din "Gloria" - Missa de W.A.Mozart: