În faţa omului care spune "nu" iubirii sale, fantezia lui Dumnezeu este inepuizabilă în a găsi noi modalităţi pentru a-şi arăta milostivirea: Benedict al XVI-lea la Liturghia de marţi cu episcopii din Elveţia

(RV - 8 noiembrie 2006) Iubirea lui Dumnezeu are o forţă creatoare mai mare decât refuzul cu care omul îi răspunde. „Prin fiecare ‚nu’ uman este declanşată o nouă dimensiune a iubirii sale şi el găseşte o nouă cale, mai mare, pentru a realiza răspunsul ‚da” pentru om, pentru istoria sa, pentru creaţia sa”. Este ceea ce a spus Benedict al XVI-lea marţi dimineaţă la omilie, vorbind liber în germană în timpul Liturghiei la care au participat episcopii elveţieni prezenţi în Vatican pentru vizita lor „ad Limina”. Tot în timpul dimineţii de marţi Benedict al XVI-lea a ţinut apoi episcopilor elveţieni un alt discurs, vorbind din nou liber, în prima reuniune a întâlnirii lor.

Discursul papei publicat marţi dimineaţă de Sala de presă a Sfântului Scaun cu ocazia întâlnirii episcopilor elveţieni, nu a fost în schimb pronunţat. „Acesta - se afirmă într-un comunicat al Sălii vaticane de presă - reflecta conţinutul unei schiţe pregătite de mai înainte în vederea vizitei ad Limina a episcopilor Elveţiei începută în 2005” şi întreruptă din cauza bolii lui Ioan Paul al II-lea, internat la spitalul Gemelli.

Dar să revenim la omilia papei rostită liber la Liturghia de marţi dimineaţă. Mesajul lui Benedict al XVI-lea este clar: „Dumnezeu nu dă greş”. Papa a sublinat acest lucru de mai multe ori în cadrul omiliei: Dumnezeu, deşi lăsând existenţa libertăţii omului, care poate să-i spună ‚nu’, găseşte mereu noi căi pentru a dovedi o nouă dimensiune a iubirii sale. „Fantezia lui Dumnezeu, forţa creatoare a iubirii sale este mai mare decât orice ‚nu’ uman”. Papa a reparcurs istoria omenirii explicând că, dacă Adam „a considerat prietenia” cu Dumnezeu „o dependenţă şi s-a considerat un dumnezeu, ca şi cum el ar fi putut exista doar de la sine” şi de aceea a căzut, Dumnezeu făcându-se „el însuşi om” a reînceput „o nouă umanitate”, a coborât „până în abisurile cele mai profunde ale fiinţei umane”, s-a înjosit „până la moartea pe cruce” şi a învins „trufia prin umilinţa şi ascultarea crucii”. Este un ‚nu’ pe care omul continuă să-l pronunţe, a subliniat papa, un ‚nu’ împotriva lui Dumnezeu care îl invită continuu să se facă părtaş al iubirii sale. Este vorba de o iubire care se lărgeşte în faţa refuzului şi se extinde la întreaga lume. „Astfel Evanghelia, prin acest parcurs de răstignire mereu nou devine universală, cuprinde totul”.

În discursul său Benedict al XVI-lea a evidenţiat că acei ‚nu’ de azi sunt acele „multe lucruri grave şi obositoare” ascultate în timpul vizitelor „ad Limina” dar că, oricum, mesajul lui Dumnezeu continuă să străbată pământul. „Cunoaştem bisericile care devin din ce în ce mai goale, seminariile care continuă să se golească, mănăstirile care devin tot mai goale; cunoaştem toate formele în care se prezintă acest ‚nu’, ca de pildă „am alte lucruri importante de făcut”: sunt observaţiile papei. Explicaţia la toate acestea stă în faptul că „posesia şi raporturile umane...implică în aşa măsură persoanele încât ele reţin că nu mai au nevoie de altceva pentru a-şi umple de-a binelea timpul şi prin aceasta existenţa lor interioară”. Benedict al XVI-lea a subliniat că mulţi „nu au făcut niciodată experienţa trăirii lui Dumnezeu; nu au prins niciodată „gustul” pentru Dumnezeu; nu au simţit niciodată cât de plăcut este a fi „mişcaţi lăuntric” de Dumnezeu! Sarcina Bisericii este atunci „să ajute ca persoanele să poată gusta, să poată simţi din nou gustul lui Dumnezeu”. Papa a oferit şi câteva reflecţii extrase dintr-o omilie a sfântului Grigore cel Mare: Cum se întâmplă că omul nu vrea nici măcar ‚să guste’ bunătatea lui Dumnezeu? Şi răspunde: când omul este ocupat total de lumea sa, de lucrurile materiale, de ceea ce poate face, de tot ce e posibil de realizat şi îi aduce câştig, de tot ce poate produce sau înţelege despre sine însuşi, atunci capacitatea sa de percepţie faţă de Dumnezeu slăbeşte, organul îndreptat spre Dumnezeu se alterează, devine incapabil să perceapă şi insensibil”.

În faţa şi pentru o asemenea realitate, invitaţia lui Benedict al XVI-lea este la a avea „aceleaşi simţăminte ale lui Isus Cristos”. „Învăţaţi să gândiţi cum a gândit Cristos! Iar acest a gândi nu este doar ceva intelectual, ci şi un a gândi cu inima. Deprindem sentimentele lui Isus Cristos atunci când învăţăm să ne gândim şi la eşecul său, la trecerea sa prin faliment, la creşterea iubirii sale tocmai în eşec”.

Benedict al XVI-lea a observat apoi că dacă „se poate face mult, atât de mult pe tărâm ecleziastic” există şi riscul de „a rămâne prinşi total de cele proprii, fără a-l întâlni pe Dumnezeu”. Se întâmplă că „angajarea să înlocuiască credinţa, ca apoi să golească partea lăuntrică”. Remediul indicat de papa este „ascultarea Domnului în rugăciune, în participarea intimă la sacramente, în deprinderea sentimentelor lui Dumnezeu în chipul şi în suferinţele oamenilor, pentru a fi astfel contagiaţi de bucuria sa, de zelul său, de iubirea sa, pentru a privi cu el şi plecând de la el, lumea”. Benedict al XVI-lea a încheiat omilia precizând că dacă „există atâtea probleme care se pot enumera şi care trebuie să fie rezolvate”, acestea „nu se rezolvă dacă Dumnezeu nu este pus în centrul vieţii, dacă Dumnezeu nu devine din nou vizibil în lume, dacă nu devine determinant în viaţa noastră şi dacă nu intră şi prin noi în mod decisiv în lume”.
Aici, serviciul audio: