Textul alocuţiunii lui Benedict al XVI-lea la întâlnirea "Angelus" în prima duminică din noiembrie: reflecţie prinvind sensul creştin al morţii şi pregătirea la moarte; apel pentru populaţia din Fâşia Gaza

(RV - 5 noiembrie 2006) „Dragi fraţi şi surori, în aceste zile care urmează comemorarea liturgică a credincioşilor răposaţi se celebrează în multe parohii octavarul celor decedaţi. O ocazie prielnică pentru a-i aminti în rugăciune pe cei dragi ai noştri şi a medita la realitatea morţii, pe cara aşa-numita „civilizaţie de consum” caută adesea să o înlăture din conşiinţa lumii, prinsă în întregime de preocupările vieţii cotidiene. A muri, în realitate, face parte din a trăi iar acest lucru nu doar la sfârşit, ci, observând bine, în orice clipă. Însă, în pofida tuturor distracţiilor, pierderea unei persoane dragi ne face să redescoperim „problema” făcându-ne să simţim moartea ca o prezenţă radical ostilă şi contrară chemării noastre fireşti la viaţă şi la fericire.
Isus a revoluţionat sensul morţii. A făcut aceasta prin învăţătura sa dar mai presus de toate înfruntând el însuşi moartea. „Murind a distrus moartea, repetă liturgia în timpul pascal. „Cu Duhul care nu putea muri - scrie un Părinte al Bisericii - Cristos a nimicit moartea care ucidea omul” (Meliton din Sardes, Despre Paşte, 66). Fiul lui Dumnezeu a voit în felul acesta să împartăşească până la capăt condiţia noastră umană pentru a o deschide la speranţă. În ultima analiză, el s-a născut pentru a putea muri şi a ne elibera astfel de sclavia morţii. Spune Scrisoarea către Evrei: „El a suferit moartea pentru fiecare om” (2,9). De atunci, moartea nu mai este aceeaşi: a fost lipsită, pentru a spune astfel, de „veninul” său. Iubirea lui Dumnezeu, lucrătoare în Isus, a dat, de fapt, un sens nou întregii existenţe a omului şi astfel i-a transformat şi actul morţii. Dacă în Cristos viaţa umană este „trecere din această lume la Tatăl” (In 13,1), ceasul morţii este momentul în care acest lucru se realizează concret şi definitiv. Cine se străduieşte să trăiască asemenea lui, este eliberat de frica morţii care nu mai arată rânjetul zeflemitor al unei duşmane ci, cum scrie sfântul Francisc în Cântecul creaturilor, chipul prietenos al unei „surori” pentru care se poate chiar binecuvânta Domnul: „Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra morte corporale - Fii lăudat, Domnul meu, pentru sora noastră moarte corporală”. De moartea trupului nu trebuie să ne fie frică, ne aminteşte credinţa, deoarece este un somn din care, într-o zi, vom fi retreziţi. În schimb, adevărata moarte de care trebuie să ne temem, este aceea a sufletului, pe care Apocalipsul o numeşte „a doua moarte” (cfr Ap 20,14-15; 21,8). De fapt, cine moare în păcat mortal, fără căinţă, închis în refuzul orgolios al iubirii lui Dumnezeu, se autoexclude de la împărăţia vieţii.
Prin mijlocirea Preasfintei Maria şi a Sfântului Iosif, să invocăm de la Domnul harul de a ne pregăti cu seninătate la plecarea din această lume, când el va voi să ne cheme, în speranţa de a putea locui veşnic împreună cu el în compania sfinţilor şi a scumpilor noştri răposaţi”.

După recitarea antifonului marian „Angelus Domini - Îngerul Domnului”, Benedict al XVI-lea a adresat saluturi particulare în limbile franceză, engleză, germană, spaniolă, polonă şi italiană, apoi a lansat un presant apel pentru populaţia civilă din Fâşia Gaza.

„Urmăresc cu profundă îngrijorare ştirile despre grava deteriorare a situaţiei referitoare la Fâşia Gaza şi doresc să exprim apropierea mea populaţiilor civile care suferă consecinţele actelor de violenţă. Vă cer să vă uniţi în rugăciunea mea pentru ca Dumnezeu cel atotputernic şi milostiv să lumineze autorităţile israeliene şi palestiniene, precum şi pe cele ale naţiunilor care au o responsabilitate specială în regiune, pentru ca să se străduiască să facă să înceteze vărsarea de sânge, să multiplice iniţiativele de ajutor umanitar şi să favorizeze reluarea imediată a unei negocieri directe, serioase şi concrete”.