Comuniunea dintre cei de pe pământ şi cei din anticamera Paradisului

(RV - 2 noiembrie 2006) Pomenirea credincioşilor răposaţi este strâns legată în calendarul liturgic roman de solemnitatea „Toţi Sfinţii”. Despre motivele acestei lăgături redacţia centrală a stat de vorbă cu arhiepiscopul Angelo Comastri, vicar general al papei pentru Cetatea Vaticanului, numit recent şi arhiparoh al bazilicii Sfântul Petru.
INS - „Este clar că împreună cu Sfinţii din Paradis îi amintim pe aceia care sunt orientaţi spre Paradis, care sunt în Purgator iar Purgatorul nu este un Infern într-o ediţie secundă; Purgatorul este deja o casă de bucurie pentru că nu e alta decât anticamera Paradisului. Îmi amintesc că o dată bătrânul meu paroh spunea că Purgatorul este ca un mare curs de exerciţii spirituale înainte de a fi admişi la sărbătoarea Sfinţilor. Persoanele care sunt în aşteptarea Paradisului, toţi răposaţii pe care îi pomenim la 2 noiembrie, sunt persoane care trăiesc în comuniune cu noi. Putem să ne rugăm pentru ele şi ele pot să se roage pentru noi, şi este frumos să amintim şi această a doua parte a Împărtăşirii Sfinţilor, şi anume că toate sufletele care încă nu sunt în sărbătoarea deplină a Paradisului, dar care sunt în anticameră, sunt deja în aşteptare, şi prin urmare sunt deja cu inima orientată spre Dumnezeu. A simţi comuniunea cu ele, a se ruga pentru ele şi a şti că şi ele pot să mijlocească pentru noi, şi acesta este un motiv ce rupe frica solitudinii”.
Astăzi trăim într-o societate care caută în toate modurile să exorcizeze moartea: un comentariu asupra acestui aspect al societăţii de azi?
INS - „Se simte frică de moarte, când nu se mai au răspunsuri în faţa misterului morţii. Desigur, dacă cineva se gândeşte că viaţa este un salt în întuneric, atunci moartea provoacă frică, dacă nu se are nici o lumină asupra misterul realităţii de dincolo, atunci viaţa de dincolo provoacă spaimă. Dar când se ştie că moartea este doar un prag, că moartea nu e sfârşitul, moartea este începutul, precum poarta de intrare a unei case, pragul este intrarea într-o casă. Când, luminaţi de credinţă, se are această certitudine, moarte se poate chema liniştit „sora moarte”, cum spunea sfântul Francisc din Assisi. Din păcate, societatea noastră cunoaşte o involuţie aproape completă având ca punct de referinţă momentul actual, realitatea de aici, însă cea de aici nu poate fi totalul vieţii. Avea dreptate Maica Tereza din Caluctta când spunea: „ceea ce este mai frumus trebuie încă să vină, ce e mai frumos trebuie încă să se împlinească”. Creştinul care cunoaşte toate acstea priveşte la moarte cu extremă seninătate. Cine gândeşte ca un scriitor contemporan, care printre altele e la modă şi care a spus: „Consider că rolul speciei mele nu este superior celui al albinelor sau furnicilor sau vrăbiilor”, cine gândeşte astfel, fără îndoială se teme de moarte. Ştim în schimb că viaţa unui om este o viaţă sublimă, este o viaţă care poartă în sine un germen de veşnicie şi noi avem timpul în viaţa de acum să decidem spre care veşnicie să ne adresăm, ne îndreptăm: veşnicia îmbrăţişării cu Dumnezeu sau veşnicia respingerii lui Dumnezeu. Eternitatea îmbrăţişării cu Dumnezeu este Paradisul, eternitatea refuzului lui Dumnezeu este Infernul, pentru că fără Dumnezeu omul este nerealizat, fără Dumnezeu omul este golit complet şi, de aceea, nefericit”.
Aici, serviciul audio: