Misterul trădării lui Iuda ne invită să nu disperăm niciodată de milostivirea lui Dumnezeu: cateheza papei Benedict la audienţa generală de miercuri şi solidaritatea sa cu victimele accidentului de metrou din Roma. Joi, papa merge la Verona (Italia).

RV 18 oct 2006. Benedict al XVI-lea a dedicat apostolului Iuda iscarioteanul cateheza audienţei generale de miercuri, din Piaţa Sf. Petru, subliniind că trădarea lui Isus ne arată măreţia milostivirii lui Dumnezeu şi totodată faptul că Dumnezeu respectă alegerile omului. Solidaritatea papei faţă de victimele accidentului de metrou, verificat marţi la Roma, a fost primită cu deosebită recunoştinţă de episcopul Petru Gherghel al diecezei de Iaşi, care a participat la audienţă purtând în suflet şi soarta celor nouă cetăţeni români implicaţi în coliziunea trenurilor de metrou. Aceştia, sunt acum în condiţii bune şi în curând vor reveni la activităţile zilnice.
Ins 1 – "Dragi fraţi şi surori, încheind astăzi parcurgerea galeriei cu portretele apostolilor chemaţi direct de Isus în timpul vieţii sale pământeşti, nu nu putem omite menţionarea celui care a fost întotdeauna pus la urmă în listele celor Doisprezece, Iuda Iscarioteanul. Lui, vrem să-i asociem apoi persoana care a fost aleasă să-l înlocuiască, Matia".

Propunem, în cele ce urmează, o traducere de lucru realizată de redacţia noastră:
"Chiar şi numai simplul nume de Iuda trezeşte în rândul creştinilor o reacţie spontană de dezaprobare şi condamnare. Semnificaţia apelativului "Iscarioteanul" este controversată: explicaţia cea mai urmărită o înţelege ca "om din Keriot", cu referinţă la satul lui natal, situat în apropiere de Hebron şi menţionat de două ori în Sf. Scriptură (cf Ios 15,25; Am 2,2). Alţii îl interpretează ca variantă a termenului "mercenar", ca şi cum s-ar referi la un războinic înarmat cu pumnal, numit în latină "sica". În fine, unii văd în supranumele lui o simplă transcriere a unei rădăcini ebraico-aramaice însemnând "cel care stătea să-l trădeze". Această desemnare se găseşte de două ori în a patra evanghelie, şi anume după o mărturisire de credinţă a lui Petru (cf In 6,71) şi apoi în timpul ungerii de la Betania (cf In 12,4). Alte pasaje arată că trădarea era deja în curs de desfăşurare, spunând "cel care îl trăda"; astfel, la ultima Cină, după vestirea trădării (cf Mt 26,25) şi apoi în momentul arestării lui Isus (cf Mt 26,46.48; In 18,2.5). Listele celor Doisprezece, în schimb, amintesc faptul trădării ca deja împlinit: "Iuda iscarioteanu, cel care l-a trădat", cum spune Marcu (3,19); Matei (10,4) şi Luca (6,16) au formule asemănătoare. Trădarea în sine s-a desfăşurat în două momente: mai întâi de toate, în gândirea planului, când Iuda se pune de acord cu duşmanii lui Isus pentru treizeci de monezi de argint (cf Mt 26,14-16) şi, apoi, în punerea în aplicare, prin sărutul dat Învăţătorului în Ghetsemani (cf Mt 26, 46-50). În orice caz, evangheliştii insistă pe calitatea de apostol, care lui Iuda i se cuvenea cu toate efectele: el este în mod repetat numit "unul din cei Doisprezece" (Mt 26, 14.47; Mc 14, 10.20; In 6, 71) sau "din numărul celor Doisprezece" (Lc 22,3). Mai mult, de două ori Isus, adresându-se apostolilor şi vorbind chiar despre el, îl indică drept "unul dintre voi" (Mt 26,21; Mc 14,18; In 6,70; 13,21). Şi Petru va spune despre Iuda că "era din numărul nostru şi fusese părtaş al aceleiaşi slujiri" (Fap 1,17).
Este vorba, aşadar de o figură ce aparţine de grupul celor pe care Isus şi i-a ales ca însoţitori şi colaboratori apropiaţi. Acest fapt trezeşte două întrebări, în încercarea de a da o explicaţie la faptele întâmplate. Prima constă în a ne întreba cum se face că Isus a ales pe acest om şi i-a acordat încredere. Pe deasupra, în realitate, cu toate că Iuda era practic economul grupului (cf In 12,6b; 13,29a), de fapt este calificat drept "hoţ" (In 12,6a). Misterul alegerii rămâne, cu atât mai mult cu cât Isus pronunţă o judecată foarte severă în privinţa lui: "Vai omului acelui prin care Fiul omului este trădat!" (Mt 26,24). Şi mai mult se întunecă misterul referitor la soarta lui veşnică, ştiind că Iuda "cuprins de remuşcare, a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cele treizeci de monede de argint, spunând 'am păcătuit vânzând sânge nevinovat'" (Mt 27, 3-4). Cu toate că el s-a îndepărtat apoi pentru a merge să se spânzure (cf Mt 27,5), nu ne revine nouă să măsurăm gestul său, luând locul lui Dumnezeu nespus de milostiv şi drept.
O a doua întrebare se referă la motivul comportamentului lui Iuda: de ce l-a trădat pe Isus? Chestiunea este obiectul unor mai multe ipoteze. Unii recurg la factorul setei lui de bani; alţii susţin o explicaţie de ordin mesiani: Iuda ar fi fost dezamăgit văzând că Isus nu a inclus în programul său eliberarea politico-militară a propriei ţări. În realitate, textele evanghelice insistă asupra unui alt aspect: Ioan spune în mod explicit că "diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda iscarioteanul, fiul lui Simon" (In 13,2); la fel, şi Luca: "atunci Satana a intrat în Iuda, numit iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece" (Lc 22,3). În acest fel, se merge dincolo de motivaţiile istorice şi se explică evenimentul pe baza responsabilităţii personale a lui Iuda, care a cedat în mod servil la o ispită a Celui rău. Trădarea lui Iuda rămâne în orice caz un mister. Isus l-a tratat ca prieten (cf Mt 26,50), dar, în invitaţia sa de a-l urma pe calea fericirilor, nu forţa voinţa nici nu imuniza în faţa ispitelor Satanei, respectând libertatea umană.
De fapt, posibilităţile de pervertire a inimii omului sunt cu adevărat multe. Singura modalitate de a le înfrunta constă în a nu cultiva o viziune a lucrurilor doar individualistă, autonomă, ci dimpotrivă, în a se alinia mereu din nou de partea lui Isus, asumând punctul lui de vedere. Trebuie să încercăm zi de zi să facem o comuniune deplină cu El. Să ne amintim că şi Petru voia să se opună lui şi faptelor care-l aşteptau la Ierusalim, dar a primit un reproş foarte puternic: "Tu nu gândeşti după Dumnezeu, ci după oameni" (Mt 8, 32-33). Petru, după căderea sa, s-a căit şi a găsit iertare şi har. Şi Iuda s-a căit, dar căinţa sa a degenerat în disperare şi a devenit astfel autodistrugere. Este pentru noi o invitaţie de care trebuie să ţinem mereu cont, cele spuse de sf. Benedict la sfârşitul fundamentalului capitol V al Regulii sale: "Să nu disperi niciodată de milostivirea lui Dumnezeu!". În realitate, Dumnezeu "este mai mare decât inima noastră", cum spune sfântul Ioan (1 In 3,20).
Să ţinem cont, aşadar, de două lucruri. Primul: Isus respectă libertatea noastră. Al doilea: Isus aşteaptă disponibilitatea noastră de a ne căi şi converti; este bogat în milostivire şi iertare. De altfel, când ne gândim la rolul negativ jucat de Iuda trebuie să-l încadrăm în călăuzirea superioară a evenimentelor din partea lui Dumnezeu. Trădarea sa a condus la moartea lui Isus, care a transformat acest supliciu teribil într-un spaţiu de iubire salvifică şi într-un gest de încredinţare de sine faţă de Tatăl (cf Gal 2,20; Ef 5,2.25). Verbul "a trăda" este varianta unui cuvânt grec ce înseamnă "a încredinţa". Uneori, subiectul lui este chiar Dumnezeu în persoană: a fost El, cel care din iubire "l-a încredinţat" pe Isus nouă tuturor (cf Rm 8, 32). În planul său misterios de mântuire, Dumnezeu a asumat gestul injustificabil al lui Iuda ca ocazie pentru dăruirea totală a Fiului spre răscumpărarea lumii.
În concluzie, vrem să amintim şi pe cel care după Paşti, a fost ales în locul trădătorului. În Biserica din Ierusalim, doi au fost cei propuşi de comunitate şi apoi au tras la sorţi: "pe Iosif, cel chemat Barsaba, numit şi Iustus, şi pe Matia" (Fap 1,23). Acesta din urmă a era cel ales de înainte, încât a fost "asociat la cei unsprezece apostoli" (Fap 1,26). Despre el nu ştim altceva decât că şi el a fost martor al întregii trăiri pământeşti a lui Isus (cf Fap 1,21-22), rămânându-i credincios pînă la urmă. La măreţia fidelităţii sale, s-a adăugat apoi chemarea divină de a lua locul lui Iuda, ca şi cum ar fi compensat trădarea acestuia. Primim de aici o ultimă lecţie:
Ins papa – "Chiar dacă în Biserică nu lipsesc creştini nedemni şi trădători, revine fiecăruia dintre noi să contrabalanseze răul săvârşit de ei prin mărturia noastră limpede pentru Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru".
La încheierea audienţei, Benedict al XVI-lea a amintit un alt martor al Bisericii primare, numărat împreună cu apostolii, pe sfântul evanghelist Luca a cărui sărbătoare a fost cinstită de toţi creştinii chiar miercuri. În fine, papa şi-a exprimat solidaritatea cu victimele accidentului de marţi, în metroul din Roma:
Ins papa – "Sunt în particular aproape de cei care au fost loviţi de tragicul eveniment: faţă de ei doresc să exprim sentimentele mele de mângâiere şi afecţiune, asigurându-i de o amintire specială în rugăciune".

Prezent la audienţă, în Piaţa Sfântul Petru, episcopul Petru Gherghel, al diecezei de Iaşi, a primit cu recunoştinţă şi comuniune binecuvântarea şi salutul papei, purtând în suflet şi soarta românilor răniţi în accidentul de metrou din capitala Italiei.
Aici, serviciul complet cu binecuvântarea papei: