Cine nu este împotriva noastră este pentru noi: omilie la Duminica XXVI din Timpul liturgic de peste an

(RV - 30 septembrie 2006) E ziua Domnului,
Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice, când credincioşii creştini se reunesc pentru ca, „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie să-şi amintească de pătima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, „care i-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (1Pt 1,3; SC, 106).
Între diferitele teme propuse de Liturgia acestei duminici profetul şi evanghelistul se opresc asupra ispitei de a-l monopoliza pe Dumnezeu, excluzându-i pe cei care nu fac parte din instituţia bisericească sau din grupul nostru.
Însă, darurile lui Dumnezeu sunt gratuite; Dumnezeu este liber în iniţiativele sale şi după ce a înfiinţat Biserica; poate lucra şi lucrează şi în afara ei. Cum şi unde ?

În acest sens Conciliul Vatican II a făcut precizări importante:
„În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuie pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales, aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat...Toate acestea, însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos...Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh...” (LG, 9).
După aceste precizări, iată textele liturgice. Prima lectură, din cartea Numerilor, capt. 11:
„O, de-ar trimite Dumnezeu Duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de proroci!” (cfr v. 25-29).
Lectura a doua, din Scrisoarea sfântului Iacob, cap. 5:
„Lucrătorii v-au secerat ogoarele şi nu i-aţi plătit, plata lor strigă răzbunare şi strigătele lor de nemulţumire au ajuns până la urechile Domnului, Stăpânul universului” (cfr v. 1-6).
Iar Evanghelia este de la sf. Marcu, cap. 9:
„Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (cfr v. 37-47).

Scena din cartea Numerilor este paralelă cu cea din Evanghelia duminicii. Dumnezeu face să coboare Duhul său peste cei 70 de bătrâni luaţi cu el de Moise din popor. Însă, în mod inexplicabil şi împotriva tuturor regulelor, Duhul se aşează şi peste doi bărbaţi care, din vina lor, rămăseseră în tabără şi nu luaseră parte la adunarea convocată în cortul întâlnirii. Cu toate acestea, şi ei au început să prorocească spre marea indignare a lui Iosue, fiul lui Nun, care protestează adresându-se lui Moise: „Domnul meu, opreşte-i!”
În Evanghelie apostolul Ioan, mai mult, îl pune pe Isus în faţa faptului împlinit. „Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; l-am împiedecat, căci nu este din rândul celor care te urmează”.
Răspunsul dat de Moise este admirabil: „Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu Duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de proroci!”.
Iată şi replica peremptorie a lui Isus, normativă pentru atitudinea ucenicilor săi din toate timpurile: „Nu-l împiedecaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi”.
Este o tema de mare actualitate într-o societate pluralistă şi globalizată.
 
Comentează părintele Raniero Cantalamessa, predicator al Casei pontificale:
Ce să gândim despre cei de afară, din afara Bisericii, care fac ceva bun şi dovedesc astfel manifestări ale Duhului Sfânt, fără ca totuşi să creadă în Cristos şi fără să facă parte din Biserică? Se pot ei oare mântui?
Teologia a admis întotdeauna posibilitatea, din partea lui Dumnezeu, de a salva unele persoane în afara căilor ordinare care sunt: 1- credinţa în Cristos, 2 - botezul şi 3 - apartenenţa la Biserică. Această certitudine s-a afirmat în epoca modernă după ce descoperirile geografice şi posibilităţile sporite de comunicare între popoare au constrâns să se ia act că exista un număr imens de persoane care, fără nici o vină a lor, nu auziseră niciodată vestea Evangheliei sau au auzit-o în mod impropriu de la cuceritori sau colonizatori fără scrupule care făceau foarte dificilă acceptarea ei. Conciliul Vatican II-lea afirmă clar că „Duhul Sfânt, într-un mod cunoscut doar lui Dumnezeu, oferă fiecărui om posibilitatea de a veni în contact cu misterul pascal al lui Cristos”, şi în consecinţă, de a fi mântuit”.

S-a schimbat, prin aceasta, credinţa noastră creştină? Nu, însă cu o condiţie clară, şi anume aceea de a continua să credem cu fermitate două lucruri: 1 - că Isus, este în mod obiectiv şi efectiv singurul Mijlocitor şi Mântuitor al neamului omenesc, şi că, în consecinţă, chiar şi acela care nu-l cunoaşte, dacă se mântuie, se mântuie datorită lui şi morţii sale răscumpărătoare; 2 - că chiar şi cei care, deşi nu aparţin la Biserica vizibilă, sunt în mod „obiectiv” orientaţi spre ea, fac parte din acea Biserică mai amplă, mult mai cuprinzătoare, cunoscută doar de Dumnezeu.

Două sunt lucrurile, în evanghelia acestei duminici, pe care Isus pare să le ceară de la aceste persoane „din afară”: 1 - să nu fie împotriva lui, adică să nu combată pozitiv credinţa şi valorile ei; în alte cuvinte să nu se împotrivească în mod voit lui Dumnezeu; 2 - dacă nu sunt în măsură să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu, să slujească şi să iubească cel puţin chipul său care este omul, în special cel sărac. Spune, de fapt, Isus în continuarea Evangheliei duminicale: „Cine va da şi şi numai un pahar cu apă, pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit”.

Clarificată învăţătura Bisericii, mai rămâne însă de rectificat ceva, şi anume, atitudinea interioară, psihologia noastră a credincioşilor. Se poate înţelege, dar nu împărtăşi nemulţumirea sau dezacordul voalat din partea anumitor credincioşi în a vedea astfel căzând orice privilegiu exclusiv legat de propria credinţă în Cristos şi de aparteneţa la Biserică. Aceştia obiectează: „Atunci la ce mai serveşte a fi buni creştini? În loc să dubităm de necesitatea trăirii vieţii creştine, ar trebui, din contra, să ne bucurăm nespus de mult în faţa acestor noi deschideri ale teologiei catolice, ştiind că fraţii noştrii „de afară” au şi ei posibilitatea de a se mântui: ce poate fi mai eliberator şi ce confirmă mai bine nemărginita generozitate şi milostivire a lui Dumnezeu şi voinţa sa „ca toţi oamenii să se mântuie”( 1 Tim 2,4) ? Ar trebui să ne însuşim dorinţa lui Moise despre care vorbeşte prima lectură din cartea Numerilor: "O, de-ar trimite Dumnezeu Duhul său peste toţi!”

La acest punct, se pune problema Bisericii care din natura ei este misionară. Întrebarea este aceasta: trebuie atunci să-l lăsăm pe fiecare liniştit în convingerea sa şi să încetăm de a mai promova credinţa în Cristos, din moment ce există posibilitatea de a se mântui chiar în alte moduri, pe alte căi, diferite de cele ordinare, voite de Domnul? Desigur, nu. Ar trebui doar să accentuăm mai mult motivul pozitiv şi nu cel negativ, deşi Biserica este şi rămâne mamă iar Dumnezeu este şi rămâne tată chiar şi atunci când, tot spre binele nostru, pedepseşte sau avertizează. Motivul negativ este: „Credeţi în Isus, pentru că cine nu crede în el va fi condamnat în veci”; motivul pozitiv este frumuseţea credinţei: „Credeţi în Isus Cristos, pentru că este minunat a crede în el, a-l cunoaşte, a-l iubi, a-l avea alături ca Mântuitor, în viaţă şi în moarte”.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.
Aici, serviciul audio: