Cine nu este împotriva noastră este pentru noi: omilie la Duminica XXVI din Timpul
liturgic de peste an
(RV - 30 septembrie 2006) E ziua Domnului, Duminica este prin
excelenţă ziua adunării liturgice, când credincioşii creştini
se reunesc pentru ca, „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie
să-şi amintească de pătima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui
Dumnezeu, „care i-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din
morţi” (1Pt 1,3; SC, 106). Între diferitele teme propuse de Liturgia acestei
duminici profetul şi evanghelistul se opresc asupra ispitei de a-l monopoliza pe Dumnezeu,
excluzându-i pe cei care nu fac parte din instituţia bisericească sau din grupul nostru.
Însă, darurile lui Dumnezeu sunt gratuite; Dumnezeu este liber în iniţiativele
sale şi după ce a înfiinţat Biserica; poate lucra şi lucrează şi în afara ei. Cum
şi unde ?
În acest sens Conciliul Vatican II a făcut precizări importante: „În
orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte
dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuie pe oameni
nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care
să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales, aşadar un neam,
din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a
educat treptat...Toate acestea, însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului
nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos...Acesta este noul legământ
în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în
unitate, nu după trup, ci în duh...” (LG, 9). După aceste precizări, iată textele
liturgice. Prima lectură, din cartea Numerilor, capt. 11: „O, de-ar trimite
Dumnezeu Duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de proroci!”
(cfr v. 25-29). Lectura a doua, din Scrisoarea sfântului Iacob, cap. 5: „Lucrătorii
v-au secerat ogoarele şi nu i-aţi plătit, plata lor strigă răzbunare şi strigătele
lor de nemulţumire au ajuns până la urechile Domnului, Stăpânul universului”
(cfr v. 1-6). Iar Evanghelia este de la sf. Marcu, cap. 9: „Cel care nu
este împotriva noastră este cu noi” (cfr v. 37-47).
Scena din cartea
Numerilor este paralelă cu cea din Evanghelia duminicii. Dumnezeu face să coboare
Duhul său peste cei 70 de bătrâni luaţi cu el de Moise din popor. Însă, în mod inexplicabil
şi împotriva tuturor regulelor, Duhul se aşează şi peste doi bărbaţi care, din vina
lor, rămăseseră în tabără şi nu luaseră parte la adunarea convocată în cortul întâlnirii.
Cu toate acestea, şi ei au început să prorocească spre marea indignare a lui Iosue,
fiul lui Nun, care protestează adresându-se lui Moise: „Domnul meu, opreşte-i!” În
Evanghelie apostolul Ioan, mai mult, îl pune pe Isus în faţa faptului împlinit. „Învăţătorule,
am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; l-am împiedecat,
căci nu este din rândul celor care te urmează”. Răspunsul dat de Moise este
admirabil: „Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu Duhul său
peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de proroci!”. Iată
şi replica peremptorie a lui Isus, normativă pentru atitudinea ucenicilor săi din
toate timpurile: „Nu-l împiedecaţi, căci cel care face o minune în numele meu
nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră
este cu noi”. Este o tema de mare actualitate într-o societate pluralistă
şi globalizată. Comentează părintele Raniero Cantalamessa, predicator
al Casei pontificale: Ce să gândim despre cei de afară, din afara Bisericii, care
fac ceva bun şi dovedesc astfel manifestări ale Duhului Sfânt, fără ca totuşi să creadă
în Cristos şi fără să facă parte din Biserică? Se pot ei oare mântui? Teologia
a admis întotdeauna posibilitatea, din partea lui Dumnezeu, de a salva unele persoane
în afara căilor ordinare care sunt: 1- credinţa în Cristos, 2 - botezul şi 3 -apartenenţa la Biserică. Această certitudine s-a afirmat în epoca modernă după
ce descoperirile geografice şi posibilităţile sporite de comunicare între popoare
au constrâns să se ia act că exista un număr imens de persoane care, fără nici o vină
a lor, nu auziseră niciodată vestea Evangheliei sau au auzit-o în mod impropriu de
la cuceritori sau colonizatori fără scrupule care făceau foarte dificilă acceptarea
ei. Conciliul Vatican II-lea afirmă clar că „Duhul Sfânt, într-un mod cunoscut doar
lui Dumnezeu, oferă fiecărui om posibilitatea de a veni în contact cu misterul pascal
al lui Cristos”, şi în consecinţă, de a fi mântuit”.
S-a schimbat, prin aceasta,
credinţa noastră creştină? Nu, însă cu o condiţie clară, şi anume aceea de a continua
să credem cu fermitate două lucruri: 1 - că Isus, este în mod obiectiv
şi efectiv singurul Mijlocitor şi Mântuitor al neamului omenesc, şi că,
în consecinţă, chiar şi acela care nu-l cunoaşte, dacă se mântuie, se mântuie datorită
lui şi morţii sale răscumpărătoare; 2 -că chiar şi cei care, deşi nu aparţin
la Biserica vizibilă, sunt în mod „obiectiv” orientaţi spre ea, fac parte
din acea Biserică mai amplă, mult mai cuprinzătoare, cunoscută doar
de Dumnezeu.
Două sunt lucrurile, în evanghelia acestei duminici,
pe care Isus pare să le ceară de la aceste persoane „din afară”: 1 -să
nu fie împotriva lui, adică să nu combată pozitiv credinţa şi valorile ei; în
alte cuvinte să nu se împotrivească în mod voit lui Dumnezeu; 2 -dacă nu
sunt în măsură să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu, să slujească şi să iubească
cel puţin chipul său care este omul,în special cel sărac. Spune, de fapt,
Isus în continuarea Evangheliei duminicale: „Cine va da şi şi numai un pahar cu apă,
pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit”.
Clarificată
învăţătura Bisericii, mai rămâne însă de rectificat ceva, şi anume, atitudinea interioară,
psihologia noastră a credincioşilor. Se poate înţelege, dar nu împărtăşi nemulţumirea
sau dezacordul voalat din partea anumitor credincioşi în a vedea astfel căzând orice
privilegiu exclusiv legat de propria credinţă în Cristos şi de aparteneţa la Biserică.
Aceştia obiectează: „Atunci la ce mai serveşte a fi buni creştini? În loc să dubităm
de necesitatea trăirii vieţii creştine, ar trebui, din contra, să ne bucurăm nespus
de mult în faţa acestor noi deschideri ale teologiei catolice, ştiind că fraţii noştrii
„de afară” au şi ei posibilitatea de a se mântui: ce poate fi mai eliberator şi ce
confirmă mai bine nemărginita generozitate şi milostivire a lui Dumnezeu şi voinţa
sa „ca toţi oamenii să se mântuie”( 1 Tim 2,4) ? Ar trebui să ne însuşim dorinţa lui
Moise despre care vorbeşte prima lectură din cartea Numerilor: "O, de-ar trimite Dumnezeu
Duhul său peste toţi!”
La acest punct, se pune problema Bisericii care din
natura ei este misionară. Întrebarea este aceasta: trebuie atunci să-l lăsăm pe fiecare
liniştit în convingerea sa şi să încetăm de a mai promova credinţa în Cristos, din
moment ce există posibilitatea de a se mântui chiar în alte moduri, pe alte căi, diferite
de cele ordinare, voite de Domnul? Desigur, nu. Ar trebui doar să accentuăm
mai mult motivul pozitiv şi nu cel negativ, deşi Biserica este şi rămâne mamă iar
Dumnezeu este şi rămâne tată chiar şi atunci când, tot spre binele nostru, pedepseşte
sau avertizează. Motivul negativ este: „Credeţi în Isus, pentru că cine nu crede în
el va fi condamnat în veci”; motivul pozitiv este frumuseţea credinţei: „Credeţi în
Isus Cristos, pentru că este minunat a crede în el, a-l cunoaşte, a-l iubi, a-l avea
alături ca Mântuitor, în viaţă şi în moarte”. Duminică plăcută, iubiţi ascultători. Aici,
serviciul audio: