În cateheza asupra iubirii creştine, Benedict al XVI-lea se referă la renumita carte de spritualitate "Imitaţiunea lui Cristos"

(RV - 10 august 2006) Papa, la audienţa generală de miercuri în aula Paul al VI-lea din Vatican a dezvoltat o minunată cateheză despre iubirea creştină urmând scrierile sfântului apostol Ioan. În special a pus accentul pe noutatea creştinismului care se bazează pe „porunca nouă” dată de Isus. Vechiul Testament spune: „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Noul Testament ne îndeamnă să-i iubim pe alţii „aşa cum” Cristos ne-a iubit. Isus însuşi devine modelul suprem al iubirii: deci, de imitat. Şi aici Benedict al XVI-lea a citat din renumita carte de spritualitate intitulată „Imitaţiunea lui Cristos”.
Imitaţiunea lui Cristos este o mică operă care a constituit timp de secole un punct precis de referinţă pentru spiritualitatea creştină, încât a fost definită într-o vreme „a Cincea Evanghelie”. Autorul rămas necunoscut, deşi se poate situa în ambient monastic, poate benedictin sau augustinian, între 1200 şi 1300. Este un simplu şi concret parcurs de viaţă ascetică meditat atât în mănăstiri, cât şi de laici, ca manual de formare creştină pentru o profundă spiritualitate personală. Îndeamnă cu tărie la meditarea vieţii lui Isus şi a o imita. „La ce-ţi sevreşte - spune în mod provocator - să ştii să discuţi profund despre Sfânta Treime, dacă nu eşti umil, şi de aceea nu eşti plăcut Preasfintei Treimi?" „Totul e vanitate - exclamă cu Qohelet (Ecclesiastul) în afară de a-l iubi pe Dumnezeu”.
INS - „Acel text de aur de spiritualitate, care este micul volum din evul mediu târziu intitulat Imitaţiunea lui Cristos, scrie în această privinţă: ‚Nobila iubire de Isus îmbie la săvârşirea faptelor celor mai mari, ea însuflă voinţei dorinţa arzătoare de desăvârşire. Iubirea tinde spre cele înalte, ea nu se lasă împiedicată de nimicurile pământeşti. Iubirea se vrea liberă şi nestigherită de poftele lumeşti... iubirea s-a născut din Dumnezeu; ea nu-şi poate afla odihna decât tot în Dumnezeu, mai presus de lumea părelnică a făpturilor trecătoare...Iubirea dă omului aripi, agerime, voioşie; cel care iubeşte este liber şi nici un lanţ nu-l mai ţine. El dăruieşte totul tuturora şi se bucură de toate împrună cu toţi, căci îşi află totdeauna pacea, înainte de orice, în binele suprem, cel din care izvorăşte şi se revarsă tot ce este bun în lume (Cartea III, cap, 5).
Autorul Imitaţiunii lui Cristos aminteşte totuşi că Isus găseşte mulţi îndrăgostiţi de împărăţia sa cerească, în schimb află puţini dispuşi să poarte crucea sa...Mulţi îl urmează pe Isus până la distribuirea pâinii, puţini în schimb până la momentul când trebuie să bea potirul patimilor” Cine iubeşte cu adevărat, „se încrede în Dumnezeu şi nădăjduieşte mereu, chiar atunci când nu-l simte aproape, pentru că nu se trăieşte în iubire fără durere. Acela care nu este gata să sufere orice lucru şi să asculte de Iubitul său - afirmă autorul medieval - nu este demn să fie numit om de iubire”. Apoi adaugă: „iubirea este grijulie, sinceră şi mereu uită de sine: căci, dacă cineva se caută pe sine, iese afară din iubire”. Şi mai departe: „Adesea iubirea nu cunoaşte măsură, într-o fervoare ce depăşeşte orce limită”.
INS - „Ce comentariu mai bun la ‚porunca nouă’ enunţată de Ioan? Să-l rugăm pe Tatăl ca să putem trăi, deşi mereu în mod imperfect, atât de intens încât să contaminăm pe toţi pe care îi întâlnim pe drumul nostru”.
Serviciul complet sonor, aici: