Din magisterul lui Benedict al XVI-lea despre preoţie şi preoţi cu ocazia patronului parohilor

(RV - 4 august 2006) Între sfârşitul secolului al XVII-lea şi jumătatea celui de-a XVIII-lea, Biserica s-a îmbogăţit cu o extraordinară figură de preot şi paroh: Ioan Maria Vianney, trecut în istorie ca Parohul din Ars, de la numele aproape necunoscut al satului francez în care a trăit mare parte din viaţa sa. Biserica aminteşte la 4 august figura sa, devenită un simbol al semnelor de sfinţenie pe care le poate lăsa în suflete o vocaţie preoţească trăită cu fidelitate faţă de propriile îndatoriri şi profunzime spirituală.
Încă de la începutul magisterului său, Benedict al XVI-lea a folosit orice împrejurare pentru a reflecta asupra acestui sacrament care face ca un om consacrat lui Dumnezeu să devină capabil să vorbească şi să acţioneze „in persona Christi”, în persoana lui Cristos. Reparcurgem în continuare câteva etape ale acestor învăţăminte.
„Aleşi din popor, puşi pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi sacrificii pentru păcate”. Este o definiţie, o icoană verbală pentru orice preot. Papa a reluat acest text din Scrisoarea către Evrei la întâlnirea cu clerul în timpul călătoriei apostolice în Polonia de la sfâşitul lunii mai. În aproximativ 15 luni de pontificat, în diferite ocazii papa a avut posibilitatea să se exprime în legătură cu dimensiunea spirituală a preoţiei ministeriale şi rolul pastoral al preotului în Biserică. O cateheză ce poate fi citită ca un mic „tratat”.
„Am lăsat, de acum, în urma noastră timpul acelei crize de identitate care a răvăşit atâţia preoţi”, observă Benedict al XVI-lea pe 13 mai 2005, la mai puţin de o lună de la propria alegere la sediul lui Petru, în tradiţionala întâlnire a episcopului Romei cu clerul diecezei sale. „Rămân însă foarte prezente - continuă - acele cauze ale ‚deşertului spiritual’ care frământă umanitatea timpului nostru şi, în consecinţă, ameninţă şi Biserica care trăieşte în această umanitate. Cum să nu ne temem că ele ar putea pândi şi viaţa preoţilor? Este indispensabil, deci, a se reîntoarce mereu la rădăcina preoţiei noastre. Această rădăcină, după cum bine ştim, este una singură: Isus Cristos Domnul”:
INS - „Aceasta, dragi prieteni, este şi adevărata natură a preoţiei noastre. În realitate, tot ceea ce este constitutiv al slujirii noastre nu poate fi produsul capacităţilor noastre personale. Acest lucru este valabil pentru administrarea Sacramentelor, dar şi pentru slujirea Cuvântului: suntem trimişi nu ca să ne vestim pe noi înşine sau opiniile noastre personale, ci misterul lui Cristos şi, în el, măsura adevăratului umanism. Suntem însărcinaţi nu să spunem multe cuvinte, ci să ne fecem ecou şi purtători ai unui singur ‚Cuvânt’ care este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup pentru mântuirea noastră”.
Preotul, repetă în mai multe ocazii papa, face parte din grupul predilect pe care Cristos într-o zi l-a strâns în jurul său. Un grup de prieteni. „Pentru această prietenie trebuie să ne angajăm în fiecare zi din nou”, spune pontiful la Liturghia sfinţirii Crismei din dimineaţa Joii Sfinte, anul acesta. Fireşte, recunoaşte cu o altă ocazie, un atare „devotament are pentru fiecare dintre voi, dintre noi, un cost personal, înseamnă timp, preocupări, cheltuială de energii. Cunosc această osteaneală a voastră zilnică şi vreau să vă mulţumesc, din partea Domnului. Dar aş vrea şi să vă ajut, în măsura în care pot, ca să nu cedaţi din cauza oboselii”. Pentru a trăi în plinătate propria vocaţie, fiecare preot ştie bine care sunt înainte de toate izvoarele din care să tragă vigoare spirituală şi umană: Euharistia cotidiană, adoraţia:
INS - „Un preot trebuie să fie înainte de toate un om al rugăciunii. În activismul ei frenetic, lumea îşi pierde adesea direcţia. Acţiunile şi capacităţile ei devin distructive dacă forţa rugăciunii eşuează, căci din această forţă izvorăsc apele vieţii ce pot să facă din pământul arid unul rodnic”.
În alte cuvinte, preoţii ca oameni care irigă pământuri arse de soare: care dăruiesc viaţa. La 5 februarie anul acesta, cronica evenimentelor ne oferă un exemplu dramatic. La Trabzon, în Turcia un tânăr de 16 ani îl ucide pe părintele Andrei Santoro, preot „fidei donum” al diecezei de Roma. În 2 martie, în faţa comunităţii clerului roman, Benedict al XVI-lea afirmă: „Avem exemplul luminos al preotului Andrei, care ne arată modul de a fi preot până la capăt: a muri pentru Cristos în momentul rugăciunii şi a mărturisi astfel, pe de o parte, interioritatea propriei vieţi cu Cristos şi, pe de alta, propria mărturie pentru oameni (...) Este o mărturie care ne inspiră pe toţi să-l urmăm pe Cristos, să ne dăm viaţa pentru alţii şi să găsim tocmai în felul acesta Viaţa”.
Aceasta este „aluatul” adevărat din care e făcut preotul ca „alter Christus”. Papa, ca într-un „vademecum” adună părţile de excelenţă ce alcătuiesc sau ar trebui să constituie fibra preoţească ideală. O face în prezenţa preoţilor polonezi, în catedrala din Varşovia în data de 25 mai 2006, printr-o serie de sugestii pastorale: „Fiţi accesibili în parohii şi în scaunele de mărturisire, însoţiţi noile mişcări şi asociaţiile, susţineţi familiile, nu neglijaţi legătura cu tinerii, amintiţi-vă de cei săraci şi de cei părăşiţi”:
INS - „Fixându-l pe Cristos, trăiţi o viaţă modestă, solidară cu credincioşii la care aţi fost trimişi. Slujiţi-i pe toţi. Dacă veţi trăi din credinţă, Duhul Sfânt vă va da ce va trebui să spuneţi şi cum va trebui să slujiţi”.
De altfel, doar câteva clipe mai înainte, Benedict al XVI-lea observase:
INS - „De la preoţi credincioşii aşteaptă doar un lucru: să fie specialişti în a promova întâlnirea omului cu Dumnezeu. Preotului nu i se cere să fie expert în economie, în construcţii sau în politică. De la el se aşteaptă să fie expert în viaţa spirituală”.
În filigranul chemării la preoţie se întrevede deci sensul trăsăturii misionare a Bisericii. În primul său dialog cu clerul roman din mai 2005, Benedict al XVI-lea răspunde unei obiecţii în materie punând în evidenţă o contradicţie. „De mulţi - spune - ne este indicată tentaţia de a gândi astfel cu privire la alţii: ‚Dar de ce nu-i lăsăm în pace? Au autenticitatea lor, adevărul lor. Noi îl avem pe al nostru. Deci, să convieţuim paşnic, lăsând pe fiecare aşa cum e, pentru ca să caute în modul cel mai bun autenticitatea sa”:
INS - „Dar dacă suntem convinşi şi avem experienţa faptului că fără Cristos viaţa este incompletă, lipseşte o realitate, realitatea fundamentală, trebuie să fim convinşi şi de faptul că nu facem nedreptate nimănui dacă i-l arătăm pe Cristos şi îi oferim posibilitatea de a găsi astfel şi adevărata sa autenticitate, bucuria de a fi găsit viaţa”.
Serviciul în format audio, aici: