(RV - 4 august 2006) Vineri, deci, Biserica l-a comemorat pe sfântul Ioan Maria
Vianney. Dar cine era parohul din Ars? Ioan Maria Vianney sa născut în
apropiere de oraşul Lyon, în Franţa, în 1786 dintr-o familie de ţărani. Trăieşte în
perioada Revoluţiei franceze: chiar în timpul persecuţiei decide să-l urmeze pe Cristos
şi să se facă preot. E plin de bunăvoinţă, dar formarea culturală este redusă şi nu
reuşeşte să înveţe latina. Este supendat din seminar: nu poate deveni preot. Un paroh
clarvăzător îl ajută să studieze: în sfârşit, la 29 de ani este hirotonit preot. Dar
superiorii nu cred prea mult în capacitatea sa...ca de altfel nici el: va fi mereu
chinuit de un sentiment al inaptitudinii de a îndeplini slujirea preoţească. Îl trimit
la Ars, un mic sat în apropiere de Lyon: are doar 300 de locuitori şi aceştia prea
puţin înclinaţi spre cele religioase. Noul paroh nu aleargă să facă prozeliţi: se
îngenunchiază în Biserică în faţa tabernacolului şi se roagă lui Isus prezent în Sfânta
Euharistie. Locuitorii ştiu că e, dar nu-l văd. Împinsă poate mai mult de curiozitate,
o femeie în vârstă se hotărăşte să-l viziteze. „Este mereu în adoraţie în faţa Preasfântului
Sacrament”. O altă femeie intră în casa parohială: bucătăria, dulapul, totul e gol.
„Dar cum poate trăi, din ce trăieşte?” Se întreabă: „Vedeţi, iată - a răspuns el -
trăiesc, sunt viu!” Doi ani mai târziu, lume din toată Franţa aleargă la Ars, unde
e un mic paroh care în mod simpu îşi consumă viaţa pentru Evanghelie. Mijloacele sunt
foarte sărace: dar în centrul a toate este Cuvântul lui Dumnezeu, Sacramentele şi
marea sa compasiune pentru suferinţele şi mizeriile omenirii. Rămâne în scaunul de
mărturisre până la 14 ore pe zi. Mulţi regăsesc la Ars lumina credinţei. Istovit de
muncă parohul din Ars moare la vârsta de 73 de ani, în ziua de 4 august 1859. Pius
al XI-lea l-a proclamat sfânt în 1925 iar patru ani mai târziu şi patron al parohilor.
Scria Ioan Maria Vianney: „Aceasta este frumoasa datorie a omului: să se roage
şi să iubească. Dacă voi vă rugaţi şi iubiţi, iată, aceasta este fericirea omului
pe pământ. Rugăciunea nu este nimic altceva decât unirea cu Dumnezeu. Când cineva
are inima curată şi unită cu Dumnezeu e cuprins de o anumită bucurie şi mângâiere
ce îmbată, e purificat de o lumină ce se răspândeşte în jurul lui în mod misterios.
În această uniune intimă, Dumnezeu şi sufletul sunt ca două bucăţi de ceară topite
pe care nimeni nu le poate separa...Aceasta e o fericire ce nu se poate înţelege”.
Serviciul în format audio, aici: