"Sfântul Benedict, cu fiii săi, a adus Europei progresul creştin prin cruce, prin carte şi pulg” (Paul VI)

(RV - 10 iulie 2006) Potrivit informaţiilor sfântului Grigore cel Mare (540-604), consemnate în cartea a II-a a „Dialogurilor”, Benedict, anii 480-547, s-a născut la Norcia, în regiunea Umbria din centrul Italiei, în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filozofia, dar dezgustat de uşurătatea vieţii din oraş se retrage în mica localitate Affile unde îşi continuă studiile supunându-se unei aspre discipline ascetice. Nemulţumit cu această singurătate relativă, se retrage într-o mică peşteră la Subiaco sub conducerea unui pustnic. După trei ani de singurătate, rugăciune şi pocăinţă, este descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi îl caută pentru a-i cere sfaturi duhovniceşti şi rugăciuni. Chiar călugării mănăstirii din Vicovaro îl roagă să le fie călăuză spirituală. Acceptă, şi astfel începe opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti deşi unii dintre călugări se împotrivesc cu îndârjire ajungând până acolo încât încearcă să-l omoare, punându-i otravă în paharul cu băutură. Benedict îi părăseşte şi se retrage în peştera sa. În jurul lui încep să se adune grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală mai intensă. Pentru ei, Benedict întemeiază douăsprezece mănăstiri cu câte 12 „fraţi”, hotărâţi să urmeze regula de viaţă trasată de părintele lor spiritual. Din motive contingente pentru binele păcii, în anul 529 Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici se retrage spre sud şi îşi stabileşte locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Aici clădeşte celebra abaţie. Om practic şi clarvăzător, Benedict sintetizează normele vieţii monastice, Regula vitae monasticae, într-un moto devenit esenţa Ordinului benedictin: „Ora et labora - Roagă-te şi munceşte”. Prin aceasta el readuce în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cu decurge din spiritul şi litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al II-lea din Regula: nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor...dar cast, blând, silitor, umil, ascultător”. Emblema mănăstirii - crucea, cartea şi plugul - devine expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi pe ruinele lumii romane.
De-a lungul veacurilor, din cuibul de pe Monte Cassino vor porni stoluri de bărbaţi căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, iar mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii, ai omenirii. În anul 1964, papa Paul al VI-lea l-a declarat patron al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoaştere faţă de sfântul, căruia Europa îi datorează multe din valorile şi realităţile ei. Călugărul benedictin îl caută pe Dumnezeu şi răspândeşte pacea prin rugăciune şi muncă în sânul unei comunităţi frăţeşti sub conducerea unui părinte spiritual, abatele. Proclamându-l patron al Europei, papa Paul al VI-lea îl laudă astfel: „Făuritor al unităţii, maestru al civilizaţiei, în primul rând crainic al lui Isus Cristos şi întemeietor al vieţii călugăreşti în Occident, Benedict, cu fiii săi, a adus Europei progresul creştin prin cruce, prin carte şi pulg”.
„Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi. În mâinile tale este viaţa mea; partea pe care am primit-o eu este cea mai frumoasă” (Ps 15, 5-6).
Aici serviciul în format sonor: