Predica papei Benedict al XVI-lea la liturghia solemnităţii "Trupul şi Sângele Domnului": semnul pâinii, rod al pământului şi al muncii omului; puţină făină şi apă, pâinea săracilor

(RV - 16 iunie 2006) Călăuzeşte-ne pe drumurile istoriei noastre! Arată mereu Bisericii şi păstorilor ei calea cea dreaptă! Priveşte omenirea care suferă, care umblă fară ţintă şi nesigură între atâtea interogative; priveşte foamea fizică şi spirituală ce o chinuie cumplit” Dăruieşte oamenilor pâine pentru trup şi pentru suflet! Dă-le muncă! Dă-le lumină! Dăruieşte-te lor pe tine însuţi! Purufică-ne şi sfinţeşte-ne pe toţi! Fă să înţelegem că numai prin participarea la patimile tale, prin a spune „da” crucii, renunţării, purificărilor pe care tu ni le impui, viaţa noastră se poate maturiza şi poate ajunge la adevărata împlinire. Adună-ne din toate colţurile pământului. Uneşte Biserica ta, uneşte omenirea sfâşiată! Dă-ne mântuirea ta!”. Cu această serie de invocaţii, insistentă şi atotcuprinzătoare , papa Benedict al XVI-lea a încheiat joi seară omilia rostită la Liturghia solemnităţii „Trupul şi Sângele Domnului”, prezidată la altarul din faţa bazilicii Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei. La terminarea Liturghiei a urmat tradiţionala procesiune cu Preasfântul Sacrament pe Via Merulana până la bazilica Santa Maria Maggiore unde pontiful a dat binecuvântarea euharistică. Au participat peste 60 de mii de credincioşi, romani şi pelerini, comunităţi parohiale, călugări şi călugăriţe, gruburi bisericeşti, asociaţii, mişcări, confrerii din Roma şi din regiunea Laţiu. În cursul omiliei, vorbind despre pâinea oferită pe altar ca rod al pământului şi al muncii, papa Benedict s-a referit şi la plaga dşertificării în lume.
INS - secvenţe musicale "Tantum ergo sacramentum"
Dar să revenim la textul omiliei.
„În ajunul patimilor, în timpul Cinei pascale, Domnul a luat pâinea în mâinile sale, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor spunând: „Luaţi, acesta este trupul meu”. Apoi, a luat potirul, a mulţumit, l-a dat lor şi au băut toţi din el. Şi a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului vărsat pentru mulţi” (Mc 14, 22-24). Toată istoria lui Dumnezeu cu oamenii - a subliniat Sfântul Părinte - este rezumată în aceste cuvinte. Nu este rezumat şi interpretat doar trecutul, dar este anticipat şi viitorul - venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Ceea ce Isus spune, nu sunt doar cuvinte. Ceea ce el spune, este eveniment, evenimentul central al istoriei lumii şi al vieţii noastre personale. Sunt cuvinte inepuizabile.

Papa a spus că vrea să mediteze cu ce prezenţi doar asupra unui singur aspect. Isus, ca semn al prezenţei sale, a ales pâine şi vin. Prin fiecare din cele două semne se dăruieşte întreg, şi nu doar o parte a sa. Cel înviat din morţi nu este împărţit. Este o persoană care, prin semne, se apropie de noi şi se uneşte cu noi. Dar semnele reprezintă în felul lor, fiecare un asepct deosebit al misterului său şi prin forma lor specifică de a se manifesta, vor să ne vorbească, pentru ca noi să învăţăm să înţelegem ceva mai mult din misterul lui Isus Cristos. În timpul procesiunii şi al adoraţiei vom privi Ostia consacrată - felul cel mai simpu de pâine şi de hrană, făcut doar din puţină apă şi făină”. Astfel ea apare ca mâncarea celor săraci, cărora Domnul le-a destinat cel dintâi apropierea sa. Rugăciunea prin care Biserica, în timpul Liturghiei prezintă această pâine Domnului, o defineşte ca rod al pământului şi al muncii omului. În ea este cuprinsă osteneala, truda omenească, munca zilnică a celui care cultivă pământul, seamănă şi recoltează şi în cele din urmă pregăteşte pâinea. Totuşi pâinea nu este pur şi simplu şi exclusiv produsul nostru, un lucru făcut de noi; este rod al pământului şi prin urmare şi dar. Deoarece faptul că pământul aduce rod, nu este un merit al nostru; numai Creatorul putea să-i dea fertilitatea. Şi acum putem lărgi puţin această rugăciune a Bisericii spunând: pâinea este rod al pământului şi totodată al cerului. Presupune sinergia forţelor pământului şi darurilor de sus, adică ale soarelui şi ploii. Dar şi apa, de care avem nevoie pentru a pregăti pâinea, nu o putem produce de la noi înşine”. Aici observaţia lui Benedict al XVI-lea:
INS -„Într-o perioadă, în care se vorbeşte despre deşertificare şi auzim tot mai mult denunţându-se pericolul ca oameni şi animale să moară de sete în aceste regiuni fără apă - într-o atare perioadă ne dăm seama din nou şi de măreţia darului apei dar şi de faptul cât suntem de incapabili de a o procura singuri. Atunci, privind mai îndeaproape, acesată mică bucată de Ostie albă, această pâine a celor săraci ne apare ca o sinteză a creaţiei. Cer şi pământ precum şi activitatea şi spiritul omului conlucrează. Sinergia forţelor care fece posibile pe sărmana noastră planetă misterul vieţii şi existenţa omului, ne apare în toată minunata sa măreţie. În felul acest începem să înţelegem pentru ce Domnul alege această bucată de pâine ca semn al său. Creaţia cu toate darurile sale aspiră dincolo de sine la un ceva încă şi mai mare. Dincolo de sinteza propriilor forţe, dincolo de sinteza dintre natură şi spirit pe care o întrezărim într-un anume fel în bucata de pâine, creaţia este înclinată spre divinizare, spre logodna sfântă, spre unificarea cu Creatorul însuşi.

Dar nu am explicat încă până la capăt mesajul acestui semn al pâinii. Misterul să cel mai profund, Domnul l-a anunţat în treacăt în Duminica Floriilor, când i-a fost prezentată cererea unor greci de a-l putea întâlni. În răspunsul său la această întrebare se găseşte fraza: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24). În pâinea făcută din boabe măcinate se ascunde misterul Patimilor Domnului. Făina, grâul măcinat, presupune moartea şi învierea bobului. Datorită faptului de a fi măcinat şi copt el poartă apoi în sine încă o dată acelaşi mister al pătimirii. Numai prin moarte vine învierea, vine rodul şi viaţa cea nouă. Culturile Mediteranei, cu secole înainte de Cristos, au intuit profund acest mister. Pe baza experienţei acestui proces de moarte şi de înviere au conceput mituri despre divinităţi care, murind şi înviind, dădeau viaţă nouă. Ciclul naturii le părea ca o promisiune divină în mijlocul întunericului suferinţei şi al morţii impus nouă. În aceste mituri, sufletul oamenilor, într-un anume mod, se îndreptau spre acel Dumnezeu care s-a făcut om, s-a umilit până la moartea pe cruce şi a deschis astfel pentru noi toţi poarta vieţii. În pâine şi în devenirea ei, oamenii au descoperit ca o aşteptare a naturii, ca o promsiune a naturii că acest fapt trebuia să existe: Dumnezeu care moare şi în acest fel ne conduce la viaţă. Ceea ce în mituri era aşteptare şi ceea ce în însuşi bobul de grâu este ascuns ca semn al speranţei creaţiei - acest lucru s-a petrecut în mod real în Cristos. Prin suferinţa şi moartea sa liberă, el a devenit pâine pentru noi toţi, şi prin aceasta - speranţă vie şi demnă de luat înseamă: el ne însoţeşte în toate suferinţele noastre până la moarte. Căile pe care el le parcurge cu noi şi prin care ne conduce la viaţă sunt drumuri de speranţă.
INS - „Când adorând privim Ostia consacrată, semnul creaţiei ne vorbeşte. Atunci întâlnim măreţia darului său; dar întâlnim şi pătimirea, crucea lui Isus şi învierea sa. Prin acest acte de a privi în adoraţie, el ne atrage spre sine, în misterul său, prin care vrea să ne transforme aşa cum a trasformat Ostia”.
Biserica primară a găsit în pâine şi un alt simbolism. Papa s-a referit la „Învăţătura celor 12 Apostoli”, o carte compusă în jurul anului 100, care reproduce în rugăciunile sale afirmaţia: „Precum pâinea frântă era dispersată pe coline şi adunată a devenit un singur lucru, la fel Biserica de la marginile pământului să fie adunată în Împărăţia ta” (IX,4). Pâinea făcută din multe boabe cuprinde în sine şi un eveniment de uniune: a deveni pâine din boabe măcinate este un proces de unificare. Noi înşine din mulţi care suntem, trebuie să devenim o singură pâine, un singur trup, ne spune sfântul Paul (1Cor 10,17). Astfel semnul pâinii devine deopotrivă semn şi îndatorire.

În mod foarte asemănător ne vorbeşte şi semnul vinului. Însă, în timp ce pâinea trimite la viaţa zilnică, la simplitate şi pelerinaj, vinul exprimă fineţea creaţiei: sărbătoarea bucuriei pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere la sfârşitul timpurilor şi pe care deja acum o anticipă mereu şi din nou prin acest semn. Dar şi vinul vorbeşte de pătimire: viţa de vie trebuie să fie tăiată regulat pentru a fi astfel purificată; strugurii trebuie să se coacă sub soare şi ploaie şi să fie zdrobiţi: numai prin asemenea prelucrare se ajunge la un vin ales.

Papa a încheiat omilia invitând credincioşii ca în sărbătoarea „Trupul Domnului” să privească mai presus de toate semnul pâinii. El ne aminteşte şi pelerinajul lui Israel în timpul celor 40 de ani în pustiu. Ostia este mana noastră prin care Domnul ne hrăneşte - este, cu adevărat, pâinea din cer în care el ni se dăruieşte”.
INS - „În procesiune noi urmăm acest semn şi astfel îl urmăm pe însuşi Domnul nostru Isus Cristos, pe care îl rugăm: „Călăuzeşte-ne pe drumurile istoriei noastre! Arată mereu Bisericii şi păstorilor ei calea cea dreaptă! Priveşte omenirarea care suferă, care umblă fără ţintă şi nesigură între atâtea interogative; priveşte foamea fizică şi spirituală care o chinuie” Dăruieşte oamenilor pâine pentru trup şi pentru suflet! Dă-le muncă! Dă-le lumină! Dăruieşte-le lor pe tine însuţi! Purufică-ne şi sfinţeşte-ne pe toţi! Fă să înţelegem că numai prin participarea la patimile tale, prin a spune „da” crucii, renunţării, purificărilor pe care tu ni le impui, viaţa noastră se poate maturiza şi poate ajunge la adevărata împlinire. Adună-ne din toate colţurile pământului. Uneşte Biserica ta, uneşte omenirea sfâşiată! Dă-ne mântuirea ta!”.
INS - secvenţe muzicale "Tantum ergo sacramentum".
Serviciul complet în format audio, aici: