Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui: "Rămneţi în iubirea mea"

(RV - 20 mai 2006) E ziua Domnului, - În duminica a VI-a a Paştelui, Liturghia propune evanghelia de la sfântul Ioan în care Isus îndeamnă ucenicii să păzească poruncile sale: numai în felul acesta vor putea rămâne în iubirea sa. Bucuria Domnului va fi atunci în ucenici şi această bucurie va fi deplină. De aceea Isus adaugă: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi. Nimeni nu are o mai mare dragoste decât acesta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietneii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In 15, 12-14)
După ce i-a invitat pe apostoli să fie uniţi cu el aşa cum sunt mlădiţele unite vital cu viţa de vie, Isus îi îndeamnă să „rămână în el” şi... „să rămână în iubirea sa” aşa cum el rămâne în iubirea Tatălui său. Este vorba de o iubire circulară, sub un anumit aspect trinitară, în care sunt implicaţi Tatăl, Fiul şi Biserica sa.
În nicio religie nu s-a mers atât de departe. În religiile din antichitate, naturale sau istorice, oamenii au fost educaţi să adore maiestatea supremă a lui Dumnezeu, dar în niciuna din ele oamenii nu au fost invitaţi să intre în sanctuarul iubirii lui Dumnezeu. În islam, de pildă, ar fi o blasfemie chiar numai faptul de a gândi aşa ceva.
Dacă în ebraism iubirea faţă de Dumnezeu este pusă la baza întregii activităţi umane, numai în creştinism omul este invitat să intre, prin Isus, în inima lui Dumnezeu şi să rămână în iubirea sa. Sfântul Paul ajunge să îndemne creştinii să aprofundeze dimensiunile iubirii lui Cristos - vorbeşte chiar de lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea acestei iubiri, pentru ca să poată fi „ copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu” (Ef 3.17-19).
Se impune totuşi o precizare. Isus nu cere ucenicilor săi să intre în iubirea sa şi să închidă uşa în urma lor, să ridice puntea după ce au intrat în cetatea iubirii. Isus spune că pentru a intra în intimitatea lui Dumnezeu este necesar a păzi poruncile sale, care, cum se subliniază de mai multe ori în evanghelii, sunt cele ale iubirii de aproapele. Intimitatea cu Dumnezeu, despre care vorbeşte Isus, nu este cea a unor asceţi care se izolează de lume şi se consumă fizic în încercarea de a intra în misterul lui Dumnezeu. Nu! Prin aceste „tehnici” oamenii pot ajunge la autocontrolul complet al propriului corp şi al propriilor sentimente până la limita extremă a posibilităţilor omeneşti, dar aceasta nu are nimic de a face cu intrarea în intimitatea lui Dumnezeu despre care vorbeşte Isus. Intimitatea omului cu Dumnezeu, despre care el vorbeşte, este aceea care se joacă în tensiunea mereu incertă şi oscilantă dintre cei doi poli ai iubirii, cea a lui Dumnezeu şi cea a aproapelui. Este vorba de o tensiune teribilă: aproapele nu este întotdeauna amabil, simpatic, din contra adesea este detestabil, se face odios. Iar Dumnezeu rămâne adesea mut şi departe, cum apare în cazul agoniei pe cruce, când Isus ajunge să strige către Tatăl: „Pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34).

În ce consistă, atunci, intimitatea divină în perspectiva propusă de Isus ucenicilor? Consistă în tot ceea ce comportă o intimitate dintre două persoane: sintonie perfectă a sentimentelor lor care pot fi, da, atenutate dar niciodată şterse, nici chiar de încercările cele mai dificile.
În încheierea pericopei, prin care i-a îndemnat să rămână în iubirea sa, Isus spune apostolilor săi: „Acestea vi le-am spus pentru ca ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11). Este bucuria celor care se iubesc, care intesnifică din ce în ce mai mult uniunea lor şi care îl făcea pe sfântul Paul să spună că nimic în lume nu va reuşi să-l separe de iubirea lui Dumnezeu pe care a experimentat-o în Isus Cristos (cf Rom 8,39).

Tristeţele multor creştini depind de faptul că, molipsiţi de scepticismul lumii moderne, nu mai au siguranţa că relaţiile lor cu Dumnezeu sunt adevărate relaţii de iubire. E posibil ca unii dintre ei să fi făcut chiar şi o alegere de trăire în celibat pentru Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 19,12.29), dar atare alegere se va rezolva, dacă nu s-a întâmplat deja, într-o alegere sterilă, poate chiar tristă, cât timp nu devine o alegere autentică de iubire. Într-o societate, în care este în discuţie sensul însuşi al iubirii, o astfel de opţiune va putea deveni profetică în măsura în care va ajuta oamenii, care l-ar fi pierdut, să recupereze în Dumnezeu sensul adevărat al iubirii. Mai mult, al unei iubiri care aduce roade care să rămână. Şi ştim că unicul rod într-adevăr adevărat durabil al Bisericii este iubirea. Care iubire? „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi” (In 15,12).

Lucru spus şi auzit de atâtea ori, însă acum porunca iubirii este dată de Isus în cadrul solemn al ultimei Cine, în care spălarea picioarelor, discursul care o explică şi instituirea Euharistiei, fac din această poruncă consemnul suprem lăsat de Isus apostolilor înainte de moartea sa. Este nu numai consemnul extrem, testamentul său, dar şi un statut, o cartă constituţională pentru Biserica sa.

Evanghelistul Ioan nu pare, însă, satisfăcut de faptul de a fi introdus iubirea creştină în categoria „legii, a poruncii”. De aceea se grăbeşte să precizeze că este vorba, mai mult decât de o lege, de cunoaşterea misterului lui Dumnezeu. Din acest motiv reproduce cuvintele lui Isus: „Toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). Iubirea, prin urmare, este ştiinţa lui Dumnezeu şi cultura Bisericii.

Meditând asupra acestei teme, sfânta Tereza din Lisieux a notat în jurnalul ei, conoscut nouă ca „Istoria unui suflet”: „După ce am examinat misterul Trupului mistic al Bisericii, nu mă recunoscusem în niciunul dintre membrii descrişi de sfântul Paul, sau mai degrabă voiam să mă recunosc în toţi. Caritatea mi-a oferit cheia vocaţiei mele...Am înţeles că numai Iubirea face să lucreze mădularele Bisericii...Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile, că Iubirea este totul, că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile, că Iubirea este veşnică (Manuscris B, n.254).
Această vocaţie este singura pe care fiecare în orice condiţie spirituală sau morală s-ar afla, o poate înţelege. Se citeşte în viaţa francezului Abbé Pierre, că un muncitor, ateu şi cumplit înverşunat împotriva preoţilor, chemat să completeze lucrările unei încăperi într-o casă pe care preotul capucin intenţiona să o predea unei familii aruncate în stradă, fără adăpost, i-a spus după ce a înţeles pentru cine şi pentru ce lucrase: „Eu nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar dacă există, este ceea ce faceţi dumneavoastră”.
Duminică plăcută iubiţi ascultători.

Aici, în format audio cu introducere şi final muzical: