Textul predicii lui Benedict al XVI-lea la Liturghia de hirotonire a 15 noi preoţi în bazilica Sfântul Petru în Ziua mondială de rugăciune pentru vocaţii

(RV - 7 mai 2006) „Iubiţi fraţi şi surori, iubiţi candidaţi la Preoţie,
În această oră în care voi, dragi prieteni, prin sacramentul Preoţiei, sunteţi introduşi ca păstori în serviciul marelui Păstor Isus Cristos, Domnul însuşi este acela care ne vorbeşte în Evanghelie despre serviciul în favoarea turmei lui Dumnezeu. Imaginea păstorului vine de departe. În Orientul antic regii obişnuiau să se desemneze pe sine ca păstori ai popoarelor lor. În Vechiul Testament Moise şi David, înainte de a fi chemaţi să devină capi şi păstori ai Poporului lui Dumnezeu, au fost efectiv păstori de turme. În frământările perioadei exilului, în faţa falimentului păstorilor lui Israel, adică al conducătorilor politici şi religioşi, Ezechiel trasase imaginea lui Dumnezeu însuşi ca Păstor al poporului său: „Aşa cum păstorul îşi socoteşte turma...tot astfel îmi voi căuta eu oile mele şi le voi mâna din fiece loc unde s-au risipit în verme de nor şi negură”( 34, 12). Acum Isus anunţă că această oră a sosit: El însuşi este Bunul Păstor în care Dumnezeu se îngrijeşte de creatura sa, omul, adunând fiinţele umane şi conducându-le la păşunea adevărată. Sfântul Petru, căruia Domnul înviat îi dăduse sarcina de a paşte oile sale, de a deveni păstor împreună cu el şi pentru el, îl califică pe Isus ca „archipoimen - arhipăstorul (1Pt 5,4), înţelegând să spună prin aceasta că se poate fi păstor al turmei lui Isus Cristos numai prin el şi în comuniune intimă cu el. Tocmai acest lucru se exprimă prin sacramentul Hirotonirii: preotul este introdus cu totul în Cristos pentru ca, pornind de la el şi acţionând în vederea lui, să desfăşoare în comuniune cu el serviciul unicului Păstor Isus, în care Dumnezeu, ca om, vrea să fie Păstorul nostru.

Evanghelia acestei duminici este doar o parte din marele discurs al lui Isus despre păstori. În acest fragment Domnul ne spune trei lucruri despre adevăratul păstor: el îşi dă viaţa pentru oi: le cunoaşte şi ele îl cunosc; stă în serviciul unităţii. Înainte de a reflecta asupra acestor trei caracteristici esenţiale ale stării de păstor, ar fi poate util să amintim pe scurt partea precedentă a discursului despre păstori în care Isus, înainte de a se desemna pe sine ca Păstor, spune spre surprinderea noastră: „Eu sunt poarta” (In 10,7). Prin el trebuie să se intre în serviciul păstorului. Isus pune în evidenţă foarte clar această condiţie fundamentală afirmând: „Cine...sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar” (In 10,1). Cuvântul „sare” evocă imaginea celui care se caţără pe gard pentru a ajunge, trecând peste îngrăditură, acolo unde în mod legitim nu ar putea ajunge. „A sări” - se poate vedea aici şi imaginea carierismului, a tendinţei de a parveni cu orice preţ şi prin orice mijloace, a încercării de a ajunge „sus”, de a-şi procura o poziţie prin intermediul Bisericii: a se servi, nu a servi. Este imaginea omului care, prin preoţie, vrea să se facă important, să devină un personaj; imaginea celui care are ca ţintă propria afirmare şi nu serviciul umil al lui Isus Cristos. Dar unica ascensiune legimită spre slujirea de păstor este crucea. Aceasta este poarta. A nu dori să devii personal cineva, dar a fi, în schimb, pentru altul, pentru Cristos, şi astfel prin el şi cu el a fi pentru oamenii pe care el îi caută, pe care el vrea să-i conducă pe calea vieţii. Se intră în preoţie prin Sacrament - iar acest lucru înseamnă: prin dăruirea totală de sine lui Cristos, pentru ca el să dispună de mine; pentru ca eu să-l slujesc şi să urmez chemarea sa, chiar dacă aceasta ar trebui să fie în contrast cu dorinţele mele de autorealizare şi stimă. A intra pe poarta care este Cristos, vrea să spună a-l cunoaşte şi iubi din ce în ce mai mult, pentru ca voinţa noastră să se unească cu a sa şi lucrarea noastră să devină una cu lucrarea sa. Dragi prieteni, pentru această intenţie voim să ne rugăm tot mai mult, voim să ne străduim tocmai pentru aceasta, ca Cristos să crească în noi, ca uniunea noastră cu el să devină tot mai profundă, încât prin noi Cristos însuşi să fie cel care paşte.

Să privim acum mai îndeapropae cele trei afirmaţii fundamentale ale lui Isus despre bunul păstor. Prima, care străbate cu mare forţă discursul despre păstori, spune: păstorul îşi dă viaţa pentru oi. Misterul Crucii stă în centrul slujirii lui Isus ca păstor; este adevăratul mare serviciu pe care el ni-l face nouă tuturor. El se dăruieşte pe sine. De aceea, pe bună dreptate, în centrul vieţii sacerdotale stă sfânta Euharistie, în care jertfa lui Isus pe cruce rămâne continuu prezentă în mijlocul nostru. Porinind de la aceasta învăţăm şi ceea ce înseamnă a celebra Euharistia aşa cum se cuvine: este o întâlnire cu Domnul care pentru noi se despoaie de slava sa divină, se lasă umilit până la moartea pe cruce şi astfel se dăruieşte nouă tuturor. Este foarte importantă pentru preot Euharistia zilnică în care se expune din nou acestui mister; mereu şi din nou se pune pe sine în mâinile lui Dumnezeu trăind în acelaşi timp bucuria de a şti că el este prezent, mă primeşte, mă ridică mereu şi mă poartă. Euharistia trebuie să devină pentru noi o şcoală de viaţă în care învăţăm să ne dăruim viaţa. Viaţa nu se dăruieşte doar în momentul morţii. nici doar în forma martirajului. Trebuie să o dăruim zi de zi. Trebuie să învăţăm zi de zi că eu nu posed viaţa mea pentru mine însumi. Zi de zi trebuie să învăţ a mă abandona pe mine însumi; a sta la dispoziţie pentru acel lucru pentru care el, Domnul, la moment are nevoie de mine, deşi alte lucruri îmi par mai frumoase şi mai importante.- A dărui viaţa, nu a o lua. Tocmai în felul acesta trăim libertatea. Libertatea de noi înşine, vastitatea existenţei. Tocmai în felul acesta, în a fi inutilă, viaţa noastră devine importantă şi frumoasă. Numai cine îşi dăruieşte viaţa, o găseşte.

Ca al doilea lucru, Domnul spune: „Eu cunosc oile mele şi oile mă cunosc pe mine, aşa cum Tatăl mă cunoaşte pe mine şi eu îl cunosc pe Tatăl” (In 10 14-15). Sunt două relaţii aparent total diferite ce se găsesc împletite una cu alta: relaţia dintre Isus şi Tatăl şi relaţia dintre Isus şi oamenii încredinţaţi lui. Dar amândouă relaţiile merg tocmai împreună, pentru că oamenii, la urma urmelor, aparţin Tatălui şi sunt în căutarea lui. Când îşi dau seama că unul vorbeşte doar în numele propriu şi bând doar din sine, atunci intuiesc că el nu poate fi ceea ce ei caută. Însă, acolo unde răsună într-o persoană vocea Tatălui, se deschide poarta relaţiei pe care omul o aşteaptă. Astfel trebuie să fie, deci, şi în cazul nostru. Înainte de toate şi înlăunntrul nostru trebuie să trăim relaţia cu Cristos şi prin ea cu Tatăl; numai atunci putem înţelege cu adevărat oamenii, şi atunci ei îşi dau seama că au găsit adevăratul păstor. Bineînţeles, este fundamentală cunoaşterea practică, concretă a persoanelor încredinţate mie, şi fireşte, este important a înţelege acest „a cunoaşte” în sensul biblic: nu există o adevărată cunoaştere fără iubire, fără un raport interior, fără o profundă acceptare a altuia. Păstorul nu se poate mulţumi de a şti numele şi datele. Cunoaşterea sa trebuie să fie întotdeuna şi o cunoaştere cu inima. Acest lucru este însă realizabil, în fond, numai dacă Domnul ne-a deschis inima; dacă cunoaşterea noastră nu leagă persoanele de micul nostru eu privat, de mica noastră inimă, ci îi face, în schimb, să simtă inima lui Isus, inima Domnului. Trebuie să fie o cunoaştere cu inima lui Isus şi orientată spre el, o cunoaştere ce nu leagă omul de mine, dar îl călăuzeşte spre Isus făcându-l liber şi deschis. Vrem să-l rugăm fără încetare pe Domnul pentru ca acest lucru să ne fie dăruit.

În fine Domnul vorbeşte despre serviciul unităţii încredinţat păstorului: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor” (In 10,16). Este acelaşi lucru pe care Ioan îl repetă după decizia sinedriului de a-l ucide pe Isus, când Caiafa a spus că ar fi mai bine dacă unul singur ar muri pentru popor decât ca naţiunea întreagă să piară. Ioan recunoaşte în aceasta un cuvânt profetic şi adaugă: „Isus trebuia să moară pentru popor şi nu numai pentru popor, ci şi pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu” (In 11,52). Se dezvăluie relaţia dintre cruce şi unitate; unitatea se plăteşte cu Crucea. Mai presus de toate însă se deschide orizontul universal al lucrării lui Isus. Dacă Ezechiel în profeţia sa despre păstor avea ca ţintă refacerea unităţii dintre tribuirile dispersate ale lui Israel (cf Ez 34, 22-24), acum este vorba despre unificarea tuturor fiilor lui Dumnezeu, a umanităţii - a Bisericii de iudei şi de păgâni. Misiunea lui Cristos priveşte omenirea întreagă, şi de aceea Bisericii îi este dată o responsabilitate pentru întreaga omenire, pentru ca ea să-l recunoască pe Dumnezeu, acel Dumnezeu care, pentru noi toţi, în Isus Cristos s-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat. Biserica nu trebuie să se mulţumească niciodată cu ceata acelora la care a ajuns la un moment dat. Nu poate să se retragă comod în limitele propriului mediu. I-a fost dată sarcina solicitudinii universale, trebuie să se îngrijească de toţi. Această mare îndatorire trebuie „să o traducem” în respectivele noastre misiuni. Evident, un preot, un păstor de suflete, trebuie înainte de toate să se preocupe de cei care cred şi trăiesc în Biserică, care caută în ea drumul vieţii şi care, din partea lor, ca pietre vii, construiesc Biserica şi astfel edifică şi susţin împreună şi preotul. Totuşi, trebuie să ieşim din nou şi mereu - cum spune Domnul „pe drumuri şi cărări” (Lc 14,23) pentru a duce invitaţia lui Dumnezeu la marele său ospăţ şi acelor oameni care până acum nu au auzit încă nimic despre ea, sau nu au fost mişcaţi lăuntric. Serviciul unităţii are atâtea forme. Face întodeauna parte din el şi angajarea pentru unitatea interioară a Bisericii, pentru ca ea, dincolo de toate diversităţile şi limitele, să fie un semn al prezenţei lui Dumnezeu în lume care singur poate crea o atare unitate.

Biserica antică a găsit în sculptura timpului său imaginea păstorului care poartă o oaie pe umerii săi. Poate aceste imagini fac parte din visul idilic al vieţii rustice care fascinase societatea de atunci. Dar pentru creştini această figură a devenit în mod cu totul firesc imaginea aceluia care a pornit la drum pentru căutarea oii rătăcite: omenirea; imaginea aceluia care ne urmează în pusturile noastre şi în confuziile noastre; imaginea aceluia care a luat pe umerii săi oaia rătăcită, care este umanitatea şi o poartă acasă. Ea devenit imaginea adevăratului Păstor Isus Cristos. Să ne încredinţăm lui. Vă încredinţăm lui pe voi, iubiţi fraţi, în special în această oră, pentru ca el să vă conducă şi să vă poarte în toate zilele; ca să vă ajute să deveniţi, prin el şi cu el, buni păstori ai turmei sale. Amin!”