Rugaţi-vă pentru mine ca să nu fug de frică în faţa lupilor: în urmă cu un an, duminică 24 aprilie, Liturghie pentru început de pontificat al lui Benedict al XVI-lea

(RV - 24 apr 206) „Nu suntem singuri. Biserica este vie, Biserica este tânără”: cu aceste cuvinte de speranţă rostite la Liturghia euharistică oficiată solemn în Piaţa Sfântul Petru, Benedict al XVI-lea îşi începea oficial în urmă cu un an, duminică 24 aprilie, ministerul petrin de episcop al Romei. Era o liturghie solemnă cu participarea a sute de mii de credincioşi cărora noul papă le-a cerut sprijinul rugăciunii lor pentru îndeplinirea unei sarcini care depăşeşte orice putere omenească. La omilie, noul pontif a afirmat că adevăratul său program de guvernare pastorală este acela de a face nu voinţa proprie ci voinţa lui Dumnezeu, lăsându-se astfel călăuzit încât Domnul să conducă Biserica în acest ceas al istoriei nostre. În finalul omiliei, papa Benedict a repetat cu Ioan Paul al II-lea “Să nu vă fie teamă! Deschideţi porţile lui Cristos. Numeroase, delegaţiile religiose prezente şi 141 delegaţiile civile sosite din toată lumea, inclusiv din România.
INS-melodie cânt gregorian -Capela Sixtină
O zi luminoasă pentru Biserică şi pentru lume: în îmbrăţişarea emoţionantă a credincioşilor, papa Benedict al XVI-lea şi-a început oficial ministerul de Păstor universal al Bisericii Catolice. Cel puţin 350 de mii de persoane s-au strâns în Piaţa San Pietro şi pe magistrala Via della Conciliazione pentru a urmări Sfânta Liturgie de început de pontificat oficiată de noul Sfânt Părinte la altarul din faţa Bazilicii Vaticane. În timpul celebrării, două momente solemne specifice, cel al impunerii Paliumului sacru şi consemnarea Inelului Pescarului, acestea fiind cele două însemne episcopale petrine.
„Biserica este vie, Biserica este tânără, noi nu suntem singuri”: cu aceste cuvinte care insuflă speranţă, care deschid inimile credincioşilor din întreaga lume, Benedict al XVI-lea îşi începea ministerul său de Păstor universal, subliniind legătura strânsă dintre Sfântul Petru şi Succesorul său, între episcopul Romei şi martirajul Apostolului.
INS- cânt gregorian interpretat de corul Capelei Sixtine.
La intonarea cântării “Tu es Petrus”, o reprezentanţă de 12 persoane a prestat noului pontiful actul de obedienţă: între acestea, trei cardinali, primii din cele trei ordine, apoi un episcop, un paroh, un călugăr, o călugăriţă, o familie de laici, doi candidaţi la sacramentul Mirului. Apoi, momentul mult aşteptat: omilia lui Benedict al XVI-lea. Pontiful a dedicat primele cuvinte, iubitului său predecesor Ioan Paul al II-lea. "Deşi ne-am simţit ca abandonati de plecarea sa, -a subliniat- noi nu suntem singuri. În conclav, episcopi de diferite culturi şi ţări au găsit succesorul lui Petru tocmai în convingerea că nu sunt singuri, că cine crede, nu este niciodată singur, nici în viaţă nici în moarte. Nici noi nu suntem singuri, suntem înconjuraţi, conduşi şi călăuziţi de prietenii lui Dumnezeu". Apoi a destăinuit sentimentele şi rugăciunea cu care se apropie de înalta slujire, de ministerul petrin:
INS- "Iar acum, în acest moment, eu sărman slujitor al lui Dumnezeu trebuie să preiau această sarcină nemaipomenită, care depăşeşte realmente orice putere omenească. Cum pot face aceasta, cum voi fi în stare să o fac?"
Dar apoi a explicat că şi în el se reînsufleţeşte conştiinţa că nu este singur.
INS- "Nu trebuie să port singur ceea ce în realitate n-aş putea purta niciodată de unul singur. Ceata sfinţilor lui Dumnezeu mă ocroteşte, mă susţine şi mă poartă. Rugăciunea voastră, îngăduinţa voastră, dragostea voastră şi speranţa voastră mă însoţesc".
În fapt, din comunitatea sfinţilor fac parte nu doar marile figuri care au mers înaintea nostra. Noi toţi suntem comunitatea sfinţilor, noi cei botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, noi care trăim din darul trupului şi sângelui lui Cristos. Benedict al XVI-lea a avut aici cuvinte pentru toţi. A salutat pe cei care renăscuţi în sacramentul Botezului, nu sunt încă în deplina comunione cu noi; pe fraţii poporului evreu, de care suntem legaţi printr-un mare patrimoniu spiritual comun ce-şi are rădăcinile în promisiunile irevocabile ale lui Dumnezeu. În fine, gândul Papei s-a îndreptat ca un val în creştere spre toţi oamenii timpului nostru, spre credincioşi ca şi spre cei care nu cred. A spus că în acest moment nu simte nevoia să prezinte un program de guvernare, de conducere pastorală şi că unele aspecte din ceea ce consideră sarcina sa, le-a expus deja în mesajul de miercuri 20 aprilie, vorbind cardinalilor în Capela Sixtină;.Dar a precizat:
INS- "Adevăratul meu program de guvernare este acela de a nu face voinţa mea, de a nu urmări ideile mele, ci de a mă pune împreună cu toată Biserica, în ascultarea cuvântului şi voinţei Domnului şi a mă lăsa călăuzit de El, încât El să fie acela care conduce Biserica în acest ceas al istoriei noastre".

În loc să expună un program, papa Benedict al XVI-lea s-a străduit să comenteze cele două semne prin care este reprezentată liturgic asumarea Ministerului Petrin: Paliumul sacru şi Inelul Pescarului. Primul este un însemn foarte vechi purtat de episcopii Romei încă din secolul 4. Poate fi considera o immagine a jugului lui Cristos, pe care Episcopul acestui oraş, Servitorul Servitorilor lui Dumnezeu, îl ia pe umerii său. Jugul lui Dumnezeu este voinţa lui Dumnezeu, pe care noi o primim. Şi această voinţă nu este pentru noi o greutate exterioară, care ne apasă şi ne ia libertatea.
Dar simbolismul Paliumului este şi mai concret: fâşia din lâna de miel vrea să reprezinte oaia perduta, pe cea bolnavă şi pe cea slabă, pe care păstorul o pune pe umerii săi şi o conduce la apele vieţii. Parabola oii rătăcite, pe care păstorul o caută în pustiu, era pentru Părinţii Bisericii - a spus- o imagine a misterului lui Cristos şi a Bisericii.
Omenirea, noi toţi - a comentat Papa- este oaia rătăcită care, în pustiu, nu mai găseşte drumul. Iar Fiul lui Dumnezeu nu suportă aceasta: El nu poate abandona umanitatea într-o atare condiţie de compătimit. Se ridică, lasă slava cerească, pentru a regăsi oiţa, mergând după ea până pe cruce. O ia pe umerii săi, poartă umanitatea nostra, ne poartă pe noi înşine. El este bunul păstor, care îşi dă viaţa pentru oile sale. Paliumul înseamnă înainte de toate că noi toţi suntem purtaţi de Cristos. Dar în acelaşi timp ne invită să ne purtăm povara unii altora. Astfel paliumul devine simbolul misiunii de păstor. Benedict al XVI a pus accentul pe misiunea de păstor în lumea de azi marcată de multiple forme de deşert. Neliniştea sfântă a lui Cristos trebuie să-l însufleţească pe păstor: pentru el nu este indiferent faptul că atâtea persoane trăiesc în deşert. Şi sunt atâtea forme de deşert: pustiul sărăciei, al foametei şi setei, al abandonului, al singurătăţii, al iubirii distruse. Există deşertul obscurităţii lui Dumnezeu, al golirii sufletelor de conştiinţa demnităţii şi menirii omului. Pustiurile exterioare se multiplică în lume, întrucât cele interioare au devenit nespus de vaste. De aceea, comorile pământului nu mai sunt în serviciul edificării grădinei lui Dumnezeu, în care toţi să poată trăi, dar sunt aservite puterilor exploatării şi distrugerii.
Biserica în ansamblul ei, şi Păstorii în ea, asemenea lui Cristos- a îndemnat- trebuie să pornească la drum pentru a scoate oamenii din pustiu conducându-i spre locul vieţii, la prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, la Cristos care ne dă viaţă, viaţa în plinătate.
Simbolul mielului are şi un alt aspect. În Orientul Antic exista uzanţa ca regii să se numească pe sine păstori ai poporului lor. Aceasta era o immagine a puterii lor, o immagine cinică: popoarele erau pentru ei ca nişte oi, de care păstorul putea dispune după bunul plac. În timp ce păstorul tuturor oamenilor, Dumnezeul cel Viu, a devenit el însuşi miel, plasându-se de partea mieilor, a acelora care sunt călcaţi în picioare şi ucişi. În felul acesta El se dovedeşte adevărat păstor. “Eu sunt păstorul cel bun...Eu îmi dau viaţa pentru oile mele”: spune Isus despre sine (In 10,14…).
Papa, “Servus servorum Dei”, a reafirmat că forţa iubirii şi nu puterea învinge răul.
Nu puterea răscumpără, ci iubirea! Acesta este semnul lui Dumnezeu: El însuşi este iubire. De câte ori noi am dori ca Dumnezeu să se arate mai puternic; ca el să lovească cu duritate, să înfrângă răul şi să creeze o lume mai bună. Toate ideologiile puterii se justifică astfel, justifică distrugerea a ceea ce s-a opune progresului şi eliberării umanităţii. Noi suferim din cauza răbdării lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea toţi avem nevoie de răbdarea sa. Dumnezeu, care a devenit miel, ne spune că lumea este salvată de Răstignit şi nu de cei care răstignesc. Lumea a fost răscumpărată de răbdarea lui Dumnezeu şi distrusă de nerăbdarea oamenilor.
Una din trăsăturile specifice ale păstorului trebuie să fie aceea de a iubi oamenii care i-au fost încredinţaţi, aşa cum îi iubeste Cristos, în serviciul căruia se află:”Paşte oile mele”, îi spune Cristos lui Petru şi mie în acest moment: a repetat Sfântul Părinte cerând credincioşilor să se roage pentru ca să poată învăţa din ce în ce mai mult să-l iubească pe Domnul.
A paşte vrea să spună a iubi, şi a iubi vrea să spună şi a fi gata să suferi. A iubi înseamnă: a da oilor adevăratul bine, hrana adevărului lui Dumnezeu, a cuvântului lui Dumnezeu, hrana prezenţei sale, pe care el ne-o dă în Preasfântul Sacrament. Dragi prieteni- în acest moment eu pot spune doar un lucru: rugaţi-vă pentru mine, ca să învăţ din ce în ce mai mult să-l iubesc pe Domnul.
Rugaţi-vă pentru mine, ca să învăţ să iubesc din ce în ce mai mult turma sa- pe voi, Sfânta Biserică, pe fiecare dintre voi şi pe toţi împreună. Rugaţi-vă pentru mine ca să nu fug de frică în faţa lupilor. Să ne rugăm unii pentru alţii, pentru ca Domnul să ne poarte şi ca noi să învăţăm să ne purtăm unii pe alţii.

Seriviciul complet sonor, aici: