Textul catehezei papei Benedict al XVI-lea la audienţa generală de mierucuri în Piaţa
San Pietro
(RV - 19 apr 2006) Dragi fraţi şi surori, La începutul audienţei generale de
astăzi, ce se desfăşoară în atmosfera de bucurie a Paştelui, aş vrea împreună cu voi
să mulţumesc Domnului care, după ce în urmă cu exact un an m-a chemat să slujesc Biserica
drept succesor al apostolului Petru, nu încetează să mă asiste cu ajutorul său indispensabil.
Cât de repede trece timpul! S-a scurs deja un an de când, într-un mod neaşteptat şi
surprinzător pentru mine, cardinalii reuniţi în conclav au ales persoana mea pentru
ca să-i urmeze regretatului şi iubitului servitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea.
Îmi amintesc cu emoţie primul impact ce l-am trăit de la loja centrală a bazilicii,
imediat după alegerea mea, cu credincioşii adunaţi chiar în această piaţă. Îmi rămâne
întipărită în minte şi în inimă acea întâlnire căreia i-au urmat atâtea altele, care
mi-au dat posibilitatea să simt cât este de adevărat ceea ce am spus în cursul importantei
celebrări prin care am început solemn exercitarea ministerului petrin: „Simt vie conştiinţa
faptului că nu trebuie să port singur ceea ce în realitate n-aş putea purta niciodată
de unul singur”. Îmi este sprijin de neînlocuit ocrotirea cerească a lui Dumnezeu
şi a sfinţilor, şi mă încurajează apropierea voastră, dragi prieteni, care nu lăsaţi
să-mi lipsească darul îngăduinţei şi al iubirii voastre. Mulţumesc din inimă tuturor
celor care în diferite moduri îmi stau alături îndeaproape sau mă însoţesc de departe
în chip spiritual cu afecţiunea şi rugăciunea lor. Fiecăruia îi cer să continue să
mă susţină cerând Domnului să-mi dea harul ca să fiu păstor blând şi ferm al Bisericii
sale.
Evanghelistul Ioan povesteşte că Isus chiar după învierea sa l-a chemat
pe Petru să se îngrijească de turma sa (cf 21,15.23). Cine ar fi putut atunci să-şi
imagineze omeneşte dezvoltarea care avea să marcheze în decursul secolelor acel mic
grup de ucenici ai Domnului? Petru împreună cu apostolii şi apoi cu succesorii lor,
mai întâi la Ierusalim şi apoi până la marginile pământului, au răspândit mesajul
evanghelic al cărui nucleu fundamental şi de nerenunţat este constituit de misterul
pascal: pătimirile, moartea, învierea lui Cristos. Biserica celebrează acest mister
la Paşte, prelungindu-i ecoul de bucurie în zilele succesive: cântă "Aleluia" pentru
triumful lui Cristos asupra răului şi a morţii. „Celebrarea Paştelui potrivit unei
date a calendarului - notează sfântul Leon cel Mare - ne aminteşte sărbătoarea veşnică
ce depăşeşte orice timp omenesc”. „Paştele actual - notează în continuare - este umbra
Paştelui viitor. De aceea îl celebrăm pentru a trece de la o sărbătoare anuală la
o sărbătoare care va fi veşnică”. Bucuria acestor zile se extinde la întregul an liturgic
şi se reînnoieşte în mod special duminica, ziua dedicată amintirii învierii Domnului.
În ea, care este ca „micul Paşte” al fiecărei săptămâni, adunarea liturgică reunită
pentru Sfânta Liturghie proclamă în Crez că Isus a înviat a treia zi, adăugând că
noi aşteptăm „învierea morţilor şi viaţa veacului (lumii) ce va veni”. Se arată în
felul acesta că evenimentul morţii şi învierii lui Isus constituie centrul credinţei
noastre şi că pe această veste se întemeiează şi creşte Biserica. Aminteşte în mod
incisiv sfântul Augustin: „Să luăm aminte, mult iubiţilor, la Învierea lui Cristos:
într-adevăr, aşa cum pătimirea sa a însemnat viaţa noastră cea veche, la fel învierea
sa este sacrament al noii vieţi...Ai crezut, ai fost botezat: viaţa cea veche a murit,
ucisă pe cruce, îngropată în Botez. A fost înmormântată cea veche în care ai trăit:
să învie cea nouă. Trăieşte bine: vieţuieşte în aşa fel încât să trăieşti, pentru
ca atunci când vei fi mort, să nu mai mori" (Sermo Guelferb. 9,3).
Povestirile
evanghelice, care relatează apariţiile Celui Înviat, se încheie în mod obişnuit cu
invitaţia la a depăşi orice nesiguranţă, la confruntarea evenimentului cu Scripturile,
la a vesti că Isus, dincolo de moarte, este veşnic viu, izvor de viaţă nouă pentru
toţi cei care cred. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul Mariei Magdalena (cf In 20,11-18),
care descoperă mormântul deschis şi gol, şi imediat se teme că trupul Domnului ar
fi fost luat. Atunci Domnul o cheamă pe nume, şi în acel moment se petrece în ea o
profundă schimbare: mâhnirea şi dezorientarea se schimbă în bucurie şi entuziasm.
Se duce în grabă la apostoli şi le dă de veste: „L-am văzut pe Domnul” (In 20,18).
Iată, cine îl întâlneşte pe Isus înviat din morţi este transformat lăuntric: nu e
posibil „a-l vedea” pe Cel Înviat fără „a crede” în el. Credinţa ia naştere din întâlnirea
personală cu Cristos înviat şi devine avânt de curaj şi de libertate care face să
strigi lumii: Isus a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. Aceasta este misiunea ucenicilor
Domnului din orice epocă, deci şi din cea a noastră: „Dacă aţi înviat cu Cristos -
îndeamnă sfântul Paul - căutaţi cele de sus...cugetaţi la cele de sus şi nu la cele
de pe pământ” (Col 3,1-2). Aceasta nu înseamnă a se înstrăina de îndatoririle zilnice,
a se dezinteresa de realităţile pământeşti; înseamnă mai degrabă a reînsufleţi orice
activitate umană printr-un suflu supranatural, înseamnă a se face cu bucurie vestitori
şi martori ai învierii lui Cristos, care este viu în veci (cf In 20,25; Lc 24,33-34).
Dragi
fraţi şi surori, în Paştele Fiului său unul-născut, Dumnezeu se revelează pe deplin
pe sine: puterea sa biruitoare asupra forţelor morţii, forţa Iubirii trinitare. Fecioara
Maria, care a fost asociată întim la patimile, moartea şi învierea Fiului şi a devenit,
la picioarele Crucii Mamă a tuturor celor care cred, să ne ajute ca să înţelegem acest
mister de iubire ce schimbă inimile şi să ne facă să gustăm pe deplin bucuria pascală
pentru a putea apoi să o împărtăşim la rândul nostru bărbaţilor şi femeilor celui
de-al treilea mileniu.