"Învierea lui Cristos, explozie de lumină şi iubire, care prin credinţă şi botez transformă întreaga viaţă": omilia Sf. Părinte la Veghea pascală

RV - 16 apr 2006. Oferim mai jos, în traducerea noastră, textul omiliei Sfântului Părinte la Marea Veghe pascală în Bazilica San Pietro.
"Voi îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici!" (Mc 16,6). Astfel se adresează mesagerul lui Dumnezeu, înveşmântat în lumină, femeilor care caută trupul lui Isus la mormânt. Dar acelaşi lucru spune evanghelistul în această noapte sfântă şi nouă: Isus nu este un personaj din trecut. El trăieşte, şi în calitate de fiinţă vie păşeşte înaintea noastră, ne cheamă să-l urmăm pe El, Cel viu, şi să găsim astfel şi noi calea vieţii.
"A înviat... nu este aici!". Când Isus a vorbit prima dată ucenicilor săi despre cruce şi înviere, ei, coborând de pe muntele schimbării la faţă, se întrebau ce sens putea să aibă "învierea din morţi" (Mc 9,10). La Paşti noi ne bucurăm pentru că Cristos nu a rămas în mormânt, trupul său nu a văzut putreziciunea; aparţine de lumea celor vii, nu a celor morţi; ne bucurăm pentru El este – după cum proclamăm în ritul Lumânării pascale – Alfa şi, în acelaşi timp Omega, el trăieşte nu numai ieri, dar astăzi şi pentru veşnicie (cfr. Evr 13,8). Dar într-un anumit fel învierea este situată atât de mult în afara orizontului nostru, atât de mult în afara tuturor experienţelor noastre încât, revenind în noi înşine, ne regăsim în dezbaterea discipolilor: în ce constă la propriu vorbind "învierea"? Ce înseamnă aceasta pentru noi? Dar pentru lume şi istorie, în ansamblul lor? Un teolog german spunea cândva cu ironie că minunea unui cadavru ce revine la viaţă – dacă aceasta s-a întâmplat cu adevărat, lucru pe care el însă nu-l credea cu putinţă – ar fi în cele din urmă lipsit de importanţă pentru că, întocmai, n-ar avea nicio legătură cu noi. Într-adevăr, dacă numai unul singur ar fi vreodată readus la viaţă şi nimic altceva, în ce fel acest lucru ar trebui să aibă vreo legătură cu noi? Dar învierea lui Cristos, întocmai, este mult mai mult decât atât, este ceva diferit. Aceasta este – dacă am putem folosi o dată limbajul teoriei evoluţiei – cea mai mare "mutaţie", saltul absolut cel mai decisiv spre o dimensiune cu totul nouă, care s-ar fi verificat vreodată în lunga istorie a vieţii şi a dezvoltării ei: un salt într-un ordin complet nou, care se referă la noi şi priveşte întreaga istorie.
Dezbaterea începută de discipoli ar cuprinde aşadar următoarele întrebări: ce s-a întâmplat acolo? Ce înseamnă acest lucru pentru noi, pentru lume în ansamblul ei şi pentru mine personal? Mai întâi, ce s-a întâmplat? Isus nu mai este în mormânt. Este într-o viaţă cu totul nouă. Dar cum a fost posibil acest lucru? Ce fel de forţe au conlucrat? Este decisiv că acest om Isus nu era singur, nu era un Eu închis în sine. El era una cu Dumnezeul cel viu, unit cu el în aşa fel încât forma cu El o singură persoană. El se afla, pentru a ne exprima astfel, într-o îmbrăţişare cu Cel care este viaţa însăşi, o îmbrăţişare nu numai emotivă, dar care cuprinde şi pătrunde fiinţa sa. Propria sa viaţă nu era doar a sa, era o comuniune existenţială cu Dumnezeu şi o fiinţă inserată în Dumnezeu şi de aceea nu-i putea fi luată în întregime. Din iubire, El a lăsat să fie ucis, dar tocmai în acest fel a rupt definitivitatea morţii, pentru că în El era prezentă definitivitatea vieţii. El era una cu viaţa indistructibilă, în aşa fel încât aceasta, prin moarte, a înmugurit din nou. Vrem să exprimăm acelaşi lucru încă o dată, pornind din alt punct. Mortea lui a fost un gest de iubire. La Ultima Cină el a anticipat moartea şi a transformat-o în darul de sine. Comuniunea sa existenţială cu Dumnezeu era concret o comuniune existenţială cu iubirea lui Dumnezeu, şi această iubire este adevărata putere împotriva morţii, este mai puternică decât moartea. Învierea a fost ca o explozie de lumină, o explozie de iubire care a dezlegat nodul pînă atunci indisolubil al "morţii şi devenirii". Ea a inaugurat o nouă dimensiune a vieţii în care, transformată, a fost integrată şi materia şi prin care se ridică o lume nouă.
Este evident că acest eveniment nu e doar un miracol oarecare din trecut a cărei desfăşurare ar putea fi pentru noi, în cele din urmă, indiferent. Este un salt de calitate în istoria "evoluţiei" şi a vieţii în general către o nouă viaţă viitoare, către o lume nouă care pornind de la Cristos, pătrunde deja fără încetare în lumea aceasta a noastră, o transformă şi o atrage la sine. Dar cum se întâmplă aceasta? Cum poate veni efectiv pînă la mine acest eveniment şi să atragă viaţa mea spre sine şi spre înalt? Răspunsul, surprinzător poate într-un prim moment dar cu totul real este: un asemenea eveniment vine la mine prin credinţă şi Botez. De aceea Botezul face parte din Veghea pascală, după cum subliniază în această celebrare administrarea sacramentelor iniţierii creştine la câţiva adulţi din diferite Ţări. Botezul înseamnă tocmai acest lucru, că nu este în joc un eveniment trecut, dar că un salt calitativ din istoria universală vine la mine învăluindu-mă pentru a mă atrage. Botezul este lucru cu totul diferit de un act de socializare eclezială, de un rit cam demodat şi complex în care sunt primite persoanele în Biserică. Este chiar mai mult decât o simplă spălare, de un fel de purificare şi de înfrumuseţare a sufletului. Este în mod real moarte şi înviere, renaştere, transformare într-o nouă viaţă.
Cum am putea să-l înţelegem? Cred că ceea ce se întâmplă la Botez se clarifică pentru noi mai uşor dacă privim la partea finală a scurtei autobiografii spirituale pe care ne-a dăruit-o sf. Paul în scrisoarea sa către Galateni. Aceasta se încheie prin cuvintele care cuprind şi nucleul acestei biografii: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Trăiesc, dar nu mai sunt eu. Eu-l însuşi, identitatea esenţială a omului – a acestui om, Paul – a fost modificat. El mai există încă şi nu mai există. A parcurs un "nu" şi se găseşte în continuare în acest "nu": Eu, dar "nu" mai eu... În aceste cuvinte Paul nu descrie o anume experienţă mistică, care probabil putea să-i fie dăruită şi care pe noi ne-ar fi interesat din punct de vedere istoric. Nu, această frază este expresia a ceea ce s-a întâmplat la Botez. Eu-l meu propriu îmi este luat şi este inserat într-un nou subiect mai mare. Atunci eu-l meu există din nou, dar, întocmai, transformat, desţelenit, deschis prin inserarea într-un altul, în care-şi dobândeşte noul său spaţiu de existenţă. Paul ne explică încă o dată acelaşi lucru sub un alt aspect când, în capitolul trei al scrisorii către Galateni, vorbeşte despre "promisiune", spunând că aceasta a fost dată la singular, pentru unul singur: Cristos. El singur poartă în sine toată "promisiunea". Dar ce se întâmplă atunci cu noi? Voi aţi devenit una în Cristos, răspunde Paul (Gal 3,28). Nu un singur lucru, ci una, un unic, un unic subiect nou. Eliberarea eu-ului nostru de propria izolare, această regăsire într-un nou subiect înseamnă o regăsire în vastitatea lui Dumnezeu şi intrarea într-o viaţă care a ieşit încă de pe acum din contextul "morţii şi devenirii". Marea explozie a învierii ne-a cuprins la Botez pentru a ne atrage. În acest fel am fost asociaţi la o nouă dimensiune a vieţii în care, între necazurile timpului nostru, am fost introduşi deja într-o anumită formă. Trăirea vieţii ca o continuă intrare în acest spaţiu deschis: aceasta este semnificaţia botezului primit şi a fiinţei creştine. Aceasta este bucuria Veghii pascale. Învierea nu a trecut, învierea ne-a ajuns şi ne-a cuprins. Ne ţinem de ea, mai bine zis de Domnul înviat, şi ştim că El ne ţine strâns chiar şi atunci când mâinile noastre obosesc. Ne ţinem de mâna lui, şi în acest fel ţinem mâinile unii altora, devenim un unic subiect, nu doar un singur lucru. Eu, da nu mai [trăiesc] eu: iată formula existenţei creştine întemeiată pe Botez, formula învierii în interiorul timpului. Eu, dar nu mai eu: dacă trăim în acest fel, transformăm lumea. Este formula de contrast cu toate ideologiile violenţei şi programul care se opune corupţiei şi ambiţiei de putere şi stăpânire.
"Eu trăiesc şi voi veţi trăi", spune Isus în Evanghelia după Ioan (14,19) ucenicilor săi, adică nouă. Noi vom trăi prin comuniunea existenţială cu El, prin inserarea în El care este însăşi viaţa. Viaţa veşnică, nemurirea fericită nu le avem de la noi înşine şi nu le avem în noi înşine, ci prin intermediul unei relaţii, prin comuniunea existenţială cu Cel care este Adevărul şi Iubirea, şi deci este veşnic, este Dumnezeu însuşi. Simpla neputinţă de a distruge sufletul, singură, nu poate da un sens pentru viaţa veşnică, nu ar putea să facă din ea o viaţă adevărată. Viaţa vine la noi de la faptul că suntem iubiţi de Cel care este Viaţa, ne vine de la viaţa-cu şi de la iubirea-cu El. Eu, dar nu mai [trăiesc] eu: aceasta este calea crucii, calea care încrucişează o existenţă închisă numai în eu, deschizând chiar în acest fel calea bucuriei adevărate şi durabile.
În acest fel, plini de bucurie, cântăm împreună cu Biserica "Exsultet": Să tresalte de bucurie corul îngerilor... Să se înveselească şi pământul". Învierea este un eveniment cosmic, care cuprinde cerul şi pământul şi uneşte unul cu celălalt. Şi tot în Exsultet putem proclama: "Cristos, Fiul tău... înviat din morţi, care înălţându-se din adâncul mormântului, şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor". Amin!