"Dumnezeu coboară şi se face sclav, ne spală picioarele pentru ca noi să ne putem aşeza la Masa sa": Papa a prezidat Sf. Liturghie "in Coena Domini", în timpul căreia a spălat picioarele a 12 tineri laici

RV 13 apr 2006. În Joia Mare Biserica a început să celebreze triduumul pascal, inima întregului an liturgic, misterele patimii, morţii şi învierii lui Cristos. Începând cu Liturghia Cinei Domnului, comunitatea creştină se întoarce aşadar în cenaclu simţind stupoarea şi emoţia apostolilor la Ultima Cină, când acolo unde Isus a instituit taina euharistică şi sacramentul preoţiei.
Joi seara, în bazilica Sf. Ioan în Lateran, la ora 17.30, papa Benedict al XVI-lea a prezidat Liturghia Cinei Domnului, în timpul căreia a spălat picioarele a 12 tineri, aşa cum a făcut Isus la ultima cină apostolilor săi. În cursul ritului, credincioşii prezenţi au făcut un gest de caritate pentru o parte a poporului lui Dumnezeu care trăieşte în Filipine, grav afectată de alunecările de teren din luna februarie. Suma colectată a fost încredinţată Sfântului Părinte în momentul prezentării darurilor.
"Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit" (In 13,1). Papa şi-a început omilia amintind iubirea lui Dumnezeu pentru om, creatura sa. Dumnezeu îl iubeşte chiar şi în căderea sa şi nu-l abandonează sieşi. El iubeşte până la sfârşit, până la extrem: coboară din gloria sa dumnezeiască, lasă veşmântul slavei şi îmbracă haina de sclav. Se înjoseşte până la nivelul extrem al căderii noastre. Îngenunchează înaintea noastră şi face pentru noi serviciul sclavului; spală picioarele noastre murdare, pentru ca noi să putem fi primiţi la masa lui Dumnezeu, să fim făcuţi vrednici de a lua loc la masa sa – ceea ce noi, cu de la sine putere, n-am putea şi n-ar trebui să facem niciodată.
Dumnezeu, a reluat Sf. Părinte, nu este un Dumnezeu îndepărtat, prea distant şi prea mare pentru a se ocupa de mărunţişurile noastre. Tocmai pentru că El este mare, se poate interesa şi de lucrurile mici. Pentru că El e mare, sufletul omului, omul însuşi creat pentru iubirea veşnică, nu este un lucru mărunt, ci mare şi demn de iubirea lui. Sfinţenia lui Dumnezeu nu este o putere incandescentă, din faţa căreia noi trebuie să ne retragem înspăimântaţi; este o putere de iubire şi de aceea e putere purificatoare şi tămăduitoare.
Dumnezeu coboară şi se face sclav, ne spală picioarele pentru ca noi să ne putem aşeza la masa sa. Aici se vădeşte tot misterul lui Isus Cristos. Aici devine vizibil ceea ce înseamnă mântuire. Baia în care ne purifică este iubirea sa gata să înfrunte moartea. Numai iubirea are acea putere purificantă care îndepărtează murdăria noastră şi ne ridică la înălţimile lui Dumnezeu. Baia care ne purifică este El însuşi ce ni se dăruieşte fără rezerve, pînă în abisul suferinţei sale şi al morţii sale. El este mereu iubirea care ne spală; în sacramentele purificării – botezul şi sacramentul pocăinţei – El stă mereu în genunchi la picioarele noastre şi îmdeplineşte slujirea sclavului, slujirea purificării, ne face capabili de Dumnezeu. Iubirea sa este inepuizabilă, merge într-adevăr până la sfârşit.
"Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi", spune Domnul (In 13,10). În această frază se arată marele dar al purificării pe care El ni-l oferă, pentru că are dorinţa de a sta la masă împreună cu noi, de a deveni hrana noastră. "Dar nu toţi" – există misterul obscur al refuzului, care devine prezent în Iuda şi chiar în Joia Sfântă, în ziua în care Isus se dăruieşte pe sine, trebuie să ne facă să reflectăm. Iubirea Domnului nu cunoaşte limite, dar omul îi poate pune limite.
"Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi". Ce anume îl pătează pe om? Este refuzul iubirii, faptul că nu vrea să fie iubit. Este mândria care crede că nu are nevoie de nici o purificare, care se închide în faţa bunătăţii salvatoare a lui Dumnezeu. Este mândria care nu vrea să mărturisească şi să recunoască că avem nevoie de purificare. În Iuda vedem natura acestui refuz cu şi mai mare claritate. El îl evaluează pe Isus în termeni de putere şi succes: pentru el numai puterea şi succesul sunt realităţi, iubirea nu contează. Şi el este lacom: banul este mai important decât comuniunea cu Isus, mai important decât Dumnezeu şi de iubirea sa. Şi astfel devine şi mincinos, care îşi face jocul şi o termină cu adevărul; unul care trăieşte în minciună şi pierde astfel sensul pentru adevărul suprem, pentru Dumnezeu. In acest fel, el se împietreşte, devine incapabil de convertire, de întoarcerea încrezătoare a fiului risipitor, şi aruncă viaţa distrusă.
"Voi sunteţi curaţi dar nu toţi". Domnul astăzi ne avertizează în faţa autosuficienţei care pune o limită la iubirea sa nelimitată. Ne invită să imităm umilinţa sa, să ne încredem în ea, să ne lăsăm "molipsiţi" de ea. Ne invită – oricât de rătăciţi ne putem simţi – să ne întoarcem acasă şi să-i permitem bunătăţii sale purificatoare să ne îmbărbăteze şi să ne facă să intrăm în comuniunea mesei cu El, cu Dumnezeu însuşi.
Mai adăugăm un ultim cuvânt din acest pasaj evanghelic inepuizabil: "V-am dat exemplu... "(In 13,15); "Şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora" (In 13,14). În ce constă "spălarea picioarelor unii altora"? Ce înseamnă concret acest lucru? Iată, fiecare gest de bunătate pentru celălalt, mai ales pentru cei suferinzi şi pentru cei care nu se bucură de stimă – este o slujire de spălare a picioarelor. La aceasta ne cheamă Domnul: să coborâm, să învăţăm umilinţa şi curajul bunătăţii, precum şi disponibilitatea de a accepta refuzul şi cu toate acestea să ne încredem în bunătate şi să perseverăm în ea. Dar mai este o dimensiune mai profundă. Domnul îndepărtează murdăria noastră prin forţa purificatoare a bunătăţii sale. Spălarea picioarelor unii altora înseamnă mai ales să ne iertăm fără încetare unii pe alţii, să o luăm mereu de la capăt încă o dată, oricât ar părea de zadarnic. Înseamnă să ne purificăm unii pe alţii suportându-ne reciproc şi acceptând să fim suportaţi de alţii; să ne purificăm unii pe alţii dăruindu-ne reciproc forţa purificatoare a Cuvântului lui Dumnezeu şi conducându-ne în Taina iubirii divine.
Domnul ne purifică, a încheiat Papa omilia, şi de aceea îndrăznim să ne apropiem la masa sa. Să-l rugăm să ne dea nouă tuturor harul de a putea într-o zi să fim pentru totdeauna oaspeţii ospăţului de nuntă fără de sfârşit".
Şi în aşteptarea ospăţului veşnic, Biserica celebrează Cina cea de taină, taina iubirii şi mister de închinare, când în Joia Sfântă la sfârşitul Sfintei Liturghii, Euharistia este purtată în procesiune la un altar lateral, pentru adoraţia prelungită a credincioşilor, până noaptea târziu sau chiar toată noaptea, în amintirea agoniei lui Isus în Grădina Măslinilor, cu evenimentele dramatice care au urmat. "Toţi să adorăm fierbinte marea taină din altar" – cântă Biserica cu ardoare reînnoită în seara de Joia Mare. "Trup preasfânt sub chipul pâinii eşti aici cu-adevărat / Cel pe care-odinioară Maica Sfântă l-a purtat. Hrană sfântă-n lupta vieţii, eşti tăria tuturor / Dă-ne şi în clipa morţii mângâiere şi-ajutor. O, Isuse bune, o, Isuse dulce / O, Isuse, Fiul Mariei!".

Aici serviciul complet, format audio: