Iertarea creştină şi exigenţele justiţiei: un binom incompatibil în faţa inocenţei ucise? Reflecţia arh. Bruno Forte

RV 5 apr 2006. A avut un amplu ecou în mass-media italiană dar şi din România, un fapt de cronică ce a zdruncinat sensibilitatea umană: răpirea şi uciderea unui copil de 18 luni, Tommaso Onoffri, în apropiere de oraşul italian Parma. Anchetatorii mai caută încă motivele care au determinat pe cei doi suspecţi, acum în arestul poliţiei, să comită o astfel de crimă barbară.
Reacţiile de indignare suscitate în opinia publică au adus însă în prim plan necesitatea unei reflecţii despre puterea de iertare şi exigenţele justiţiei. Se mai poate vorbi de iertare în cazul asasinilor unui copil nevinovat? Iată comentariul teologului italian Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto:
Ins – Iertare înseamnă dare, daruire... Este un dar la infinit şi ca atare logica iertării nu este logica lui 'do ut des' (îţi dau ca să-mi dai), nu e o logică ce poate fi masurată în funcţie de capacitatea celuilalt de a corespunde la iertarea daruită, este întocmai o logică de gratuitate! Adevarata raţiune a iertării este aceea de a nu avea raţiuni, este gratuitatea iubirii. Aceasta înseamna, în acelaşi timp, că nu se poate ajunge la iertare în mod exterior, printr-un proces care să nu presupună un drum interior de maturizare profundă, care să facă să crească în inimă capacitatea de iubire alimentată din iubirea infinita a lui Dumnezeu. Dăruirea fără măsură nu trebuie să încalce însă nici exigenţele justiţiei, nici necesitatea ca persoana iertată să aducă roade de convertire prin viaţa sa.
Uciderea lui Tommaso a arătat printr-o tragică evidenţă cât este de uşor ca demnitatea omului, chiar şi a celui mai mic şi neapărat, să fie călcată în picioare de ura aproapelui...
Ins – Mi se pare că acest aspect a reieşit şi în afirmaţiile părinţilor micuţului Tommaso, care au spus episcopului de Parma: 'noi ne dorim ca cele întâmplate să poată fi de folos, pentru ca astfel de cruzimi şi barbarii să nu se mai repete şi să ne poată ajuta să înţelegem că orice viaţă, mai ales a celui mic, slab, neapărat, are o demnitate imensă, inifinită, care trebuie respectată'. Evident, acelaşi adevăr se extinde la viaţa umană încă din primele ei clipe, şi prin urmare poartă în sine ceea ce Biserica nu încetează să sublinieze. Sensul de atenţie faţă de viaţă reiese din această situaţie în mod foarte puternic. Cine pe bună dreptate s-a scandalizat de atrocităţile comise faţă de micul Tommaso, ar trebui, la fel, să se simtă indignat şi să respingă orice formă de violenţă asupra celui nevinovat, mai ales faţă de inocentul ne-născut. Mă gândesc la tragedia avortului, dar mă gândesc şi la cei care, sub pretextul facil al absolutismului ar vrea ca în numele ştiinţei să poată instrumentaliza embrionul uman, să poată interveni asupra lui după bunul plac, ca şi cum acesta nu ar merita respectul datorat unei fiinţe umane.
Excelenţă, probabil că nu se mai vorbeşte suficient, în mod adecvat, despre rău, sau dimpotrivă, răul a devenit banal. Ce poate face în acest sens Biserica, păstorul de suflete şi credincioşii în viaţa lor de fiecare zi?
Ins – Eu sunt convins că lucrul cel dintâi din vestirea pe care noi o aducem lumii trebuie să fie binele, frumosul, iubirea, bucuria care vine de la Dumnezeu. Chiar cel care vesteşte primatul binelui, primatul iubirii, primatul adevărului lui Dumnezeu, tocmai în virtutea acestui primat recunoaşte răul cu o mai mare evidenţă. Răul trebuie chemat pe nume. Spre exemplu, nu este suficient să spunem că păcatul este un rău, trebuie să spunem şi că păcatul îţi face rău. Răul este devastator, este distructiv. Nu trebuie să încetăm niciodată să cerem harul Domnului ca să înţelegem cât de mare este tragedia păcatului, mai ales dacă avem în vedere demnitatea omului. Păcatul, răul, rănesc această demnitate.
Aici, acelaşi serviciu, în format audio: