Sămânţa, care cade în pământ, aduce rod: prin moarte la viaţă. Omilie la Duminica a-V-a din Post, anul B

(RV - 1 apr 2006) E ziua Domnului,
Duminică 2 aprilie, a-V-a Duminică din marele Post al Paştelui, Liturghia ne prezintă Evanghelia în care unui greci cer apostolilor să-l poată vedea pe Isus. Continuă sfântul Ioan în capitolul 12, versetele 24 până la 32:

În timpul acela Isus a zis:...Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod. Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti...Atunci din cer s-a auzit un glas: L-am preamărit şi încă îl voi preamări!” Mulţimea care stătea acolo şi care auzise glasul zicea că a fost un tunet. Alţii ziceau: Un înger i-a vorbit”. Isus a zis: „Nu pentru mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar eu, când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage la mine pe toţi oamenii....”.

Deci, unii greci îşi exprimă dorinţa de a-l vedea pe Isus. Acest fapt îi oferă lui Isus ocazia pentru un scurt discurs în legătură cu semnificaţia vieţii şi a morţii sale. Este ultimul discurs public al lui Isus. Cu toată probabilitatea aceşti greci nu sunt iudei, ci păgâni. Şi astfel devin simbolul acelei universalităţi care va fi, întocmai, rodul crucii. Grecii vor să-l vadă pe Isus: nu este o simplă curiozitate, ci o adevărată dorinţă de a cunoaşte şi de a crede: acesta este sensul verbului "a vedea" în Evanghelia după Ioan. Isus răspunde printr-o parabolă ce luminează sensul întregii sale vieţi: este ca o sămânţă care cade în pământ- adică ce se dăruieşte până la moarte - pentru a aduce rod. Iar rodul este descris în text puţin mai înainte: „când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage la mine pe toţi oamenii...”.

Grecii care voiau să ştie cine este Isus, sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Este interesant de notat că pentru a-şi face cunoscută şi dezvăluită propria persoană, Isus vorbeşte despre cruce. Misterul care trebuia înţeles este deci crucea. Dar crucea a devenit, adesea în modul nostru comun de a înţelege, ceva sinonim cu osteneală, trudă, suferinţă şi faliment. Crucea este cu totul altceva. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a comuniunii şi solidarităţii sale cu noi. Scrierile lui Ioan oferă o bogată mărturie în acest sens: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”(3,16). „Nu există o iubire mai mare decât aceea de a-şi da viaţa pentru proprii prieteni (cfr (15,13).

La fel ca în toată Evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte despre cruce în termeni de glorie, de slavă: „Când voi fi înălţat”, "când voi fi preamărit, glorificat”. Crucea este glorie, dacă înţelegem, desigur, gloria iubirii şi nu gloria puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, neclintită pe care oamenii încearcă să o descurajeze dar care nu se lasă descurajată. Toate acestea invită la a-l întrevedea pe Dumnezeu înainte de toate nu acolo unde e puterea, forţa geniului, fascinaţia frumuseţii, ci unde este iubire, acolo unde este sămânţa care moare.

Cristos nu a coborât de pe cruce cu legiuni de îngeri pentru a-şi impune adevărul. Nu a făcut uz de puterea sa de Fiu pentru a scăpa de cei care i se împotriveau. S-a încredinţat libertăţii oamenilor lăsându-le posibilitatea de a spune „da” şi de a spune „nu”. Toţi se aşteptau la un Dumnezeu care, tocmai întrucât Dumnezeu, să se fi impus tuturor fără a putea fi tăgăduit sau combătut. În schimb, Dumnezeu a preferat calea iubirii care respectă libertatea, iar acest respect este semnul obligatoriu al adevăratei iubiri.

Învăţând şi trăind ceva din această iubire, ne pregătim la trecerea cu Cristos de la moarte la viaţă. Trăim încă o dată în adevăr Paştele Domnului pe drumul vieţii pământeşti până ce îl vom celebra în bucuria Paştelui veşnic.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.