Mesajul lui Benedict XVI pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii
(RV - 30 mar 2006) Textul Mesajului. Ziua mondială de rugăciune
pentru vocaţii se celebrează anual în a IV-a Duminică a Paştelui, care în calendarul
liturgic roman corespunde Duminicii "Bunului Păstor". Anul acesta Ziua Vocaţiilor
va fi sărbătorită pe 7 mai. Mai jos, propunem în traducerea noastră, textul Mesajului
lui Benedict XVI, făcut public joi 30 martie, purtând data de 5 martie 2006.
Veneraţi
Fraţi în Episcopat, Dragi fraţi şi surori !
Celebrarea viitoarei Zile Mondiale
de Rugăciune pentru Vocaţii îmi oferă ocazia pentru a invita tot poporul lui Dumnezeu
să reflecteze asupra temei „Vocaţiei în misterul Bisericii”.
Scrie apostolul Paul:„Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Isus Cristos...În el ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii...El
ne-a rânduit de mai nînainte spre înfiere prin Isus Cristos” (cfr Ef 1, 3-5). Înainte
de întemeierea lumii, înainte de venirea noastră la existenţă, Tatăl ceresc ne-a ales
personal pentru a ne chema să intrăm în relaţie filială cu El, prin Isus, Cuvântul
întrupat, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Murind pentru noi, Isus ne-a introdus în misterul
iubiurii Tatălui, iubire ce îl învăluie total şi pe care El ne-o oferă tuturor. În
acest mod, uniţi cu Isus, care este capul, noi formăm, un singur trup, Biserica.
Povara
celor două milenii de istorie face dificil a percepe noutatea misterului fascinant
al înfierii divine, ce este în centrul învăţăturii sfântului Paul. Tatăl, aminteşte
Apostolul „ne-a făcut să cunoaştem misterul voinţei sale...şi anume să fie reunite
toate lucrurile sub un singur cap, Cristos” (Ef 1,9-10). Şi adaugă, nu fără entuziasm:
„De fapt, ştim că el le îndreaptă toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu,
adică celor care sunt chemaţi după planul lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut de
mai înainte de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său, aşa
încât el să fie primul născut întru mulţi fraţi” (Rom 8,28-29). Perspectiva este într-adevăr
fascinantă: suntem chemaţi să trăim ca fraţi şi surori ai lui Isus, să ne simţim fii
şi fiice ale aceluiaşi Tată. Este un dar care răstoarnă orice idee şi proiect exclusiv
umane. Mărturisirea adevăratei credinţei deschide minţile şi inimile spre misterul
inepuizabil al lui Dumnezeu, care împregnează existenţa umană. Ce să spunem atunci
despre tentaţia, foarte puternică în zilele noastre, de a se simţi autosuficienţi
până la a se închide în faţa planului misterios al lui Dumnezeu faţă de noi? Iubirea
Tatălui, care se revelează în persoana lui Cristos ne interpelează.
Pentru
a răspunde la chemarea lui Dumnezeu şi a porni la drum, nu e necesar a fi deja desăvârşitţi.
Ştim că conştiinţa propriului păcat a permis fiului risipitor să întreprindă calea
întoarcerii şi să experiemnteze astfel bucuria reconcilierii cu Tatăl. Slăbiciunile
şi limitele umane nu reprezintă un obstacol, cu condiţia ca ele să contribuie la a
ne face din ce în ce mai conştienţi de faptul că avem nevoie de harul răscumpărător
al lui Cristos. Aceasta este experienţa sfântului Paul care se destăinuia: „Aşadar,
mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile male ca să locuiască în mine puterea lui Ctistos”
(2Cor 12,9). În misterul Bisericii, Trupul mistic al lui Cristos, puterea divină a
iubirii schimbă inima omului făcând-o capabilă să comunice iubirea lui Dumnezeu fraţilor.
În decursul secolelor atâţia bărbaţi şi femei, transformaţi de iubirea divină, şi-au
consacrat existenţele pentru cauza Împărăţiei. Deja pe malurile mării Galileii, mulţi
s-au lăsat cuceriţi de Isus: erau în căutearea vindecării trupului sau a spiritului
şi au fost atinşi de puterea harului său. Alţii au fost aleşi personal de El şi au
devenit apostoli ai săi. Găsim şi persoane, ca Maria Magdalena şi alte femei, care
l-au urmat din proprie iniţiativă, simplu din iubire, dar, la fel ca ucenicul Ioan,
au ocupat şi ele un loc special în inima sa. Aceşti bărbaţi şi aceste femei, care
au cunoscut prin Cristos misterul iubirii Tatălui, reprezintă felurimea vocaţiilor
dintotdeauna prezente în Biserică. Model al celui care este chemat să mărturisească
în mod deosebit iubirea lui Dumnezeu este Maria, Mama lui Isus, asociată direct în
pelerinajul său de credinţă la misterul Întrupării şi Răscumpărării.
În Cristos,
Capul Bisericii, care este Trupul său, toţi creştinii formează „neamul ales, preoţia
împărătească, naţiunea sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestească
faptele măreţe ale lui” (1Pt 2,9). Biserica este sfântă, chiar dacă membrii ei au
nevoie să fie purificaţi, pentru a face astfel ca sfinţenia, dar al lui Dumnezeu,
să poată străluci în ei până la deplina sa splendoare. Conciliul Vatican II pune în
lumină chemarea universală la sfinţenie, afirmând că „cei care îl urmează pe Cristos,
chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul, nu după faptele lor, ci după hotărârea
şi harul Lui, au devenit în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi
pătaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi” (Lumen Gentium,
40) În cadrul acestei chemări universale, Cristos, Preot Suprem, în solcitudinea sa
pentru Biserică cheamă apoi, în orice generaţie, persoane care să se îngrijească de
poporul său: în special, cheamă la ministerul preoţesc bărbaţi care să îndeplinească
o funcţie părintească, al cărei izvor este în paternitatea însăşi a lui Dumnezeu (cfr
Ef 3,15). Misiunea preotului în Biserică este de neînlocuit. De aceea, chiar dacă
în anumite regiuni se înregistrează lipsă de cler, nu trebuie să slăbească niciodată
cetitudinea că Cristos continuă să suscite bărbaţi, care asemena Apostolilor, lăsată
orice altă ocupaţie, se dedică total celebrării misterlor sacre, predicării Evangheliei
şi ministerului pastoral. În Exortaţia apostolică „Pastores dabo vobis”, veneratul
meu predecesor Ioan Paul II a scris în această privinţă: „Relaţia preotului cu Isus
Cristos şi, în el, cu Biserica sa se înscrie în însăşi fiinţa preotului, în virtutea
consacrării / ungerii sale sacramentale, şi în acţiunea sa, adică în misiunea
sau ministerul său. În special, „preotul ministru este slujitorul lui Cristos prezent
în Biserica mister, comuniune şi misiune. Datorită faptului că participă
la „ungerea” şi la „misiunea” lui Cristos, el poate prelungi în Biserică rugăciunea
sa, cuvântul său, jertfa, lucrarea sa mântuitoare. Aşadar, este slujitorul Bisericii
mister pentru că actualizează semnele ecleziale şi sacramentale ale prezenţei
lui Cristos înviat” (n16).
O altă vocaţie specială, care ocupă un loc de onoare
în Biserică, este chemarea la viaţa consacrată. După exemplul Mariei din Betania,
care „stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui” (Lc 10,39), mulţi bărbaţi
şi femei se consacră unei urmări totale şi exclusive a lui Cristos. Ei, deşi desfăşurând
diferite servicii în domeniul formării umane şi gijei pentru săraci, în învăţământ
sau în asistenţa acordată bolnavilor, nu consideră aceste activităţi ca scop principal
al vieţii lor, deoarece, cum bine subliniază Codul de Drept Canonic „Contemplarea
realităţilor divine şi unirea asiduă cu Dumnezeu în rugăciune să fie cea dintâi şi
principala îndatorire a tuturor călugărilor” (can. 663,1) Iar în Exortaţia apostolică
„Viaţa consacrată” Ioan Paul II nota: „În tradiţia Bisericii profesiunea
călugărească este considerată ca o aprofundare deosebită şi fecundă a consacrării
de la Botez întrucât, prin intermediul ei, uniunea intimă cu Cristos, deja inaugurată
prin Botez, se dezvoltă în darul unei conformări din ce în ce mai desăvârşit exprimate
şi realizate, prin profesiunea sfaturilor evanghelice” (n.30).
Aducându-ne
aminte de recomandarea lui Isus: „Secerişul este mult, însă lucrătorii sun puţini.
Rugaţi-l deci pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui” (Mt 9,37),
au simţin profun nevoia de a se ruga pentru vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată.
Nu surprinde că, acolo unde se roagă cu fervoare, înfloresc vocaţiile. Sfinţenia Bisericii
depinde în mod esenţial de uniunea cu Cristos şi de deschiderea la misterul harului
care lucrează în inima celor care cred. De aceea, aş vrea să invit toţi credincioşii
să cultive o legătură inimă cu Cristos, Învăţătorul şi Păstorul poporului său, imitând-o
pe Maria, care păzea în sufletul ei misterele divine şi le medita cu asiduitate (cfr
Lc 2,19). Împreună cu Ea, care ocupă un loc central în misterul Bisericii, să ne rugăăm: O
Tată, care faci să se ridice între creştni numeroase şi sfinte vocaţii la preoţie,
care să menţină vie credinţa şi să păzească amintirea recunoscătoare a Fiului
tău Isus prin predicarea cuvântului său şi administrarea Sacramentelor, prin
care tu reînnoieşti continuu credincioşii tăi. Dăruieşte-ne slujitori sfinţi ai
altarului tău, care să fie atenţi şi fervoroşi păzitori ai Euharistiei sacrament
al darului suprem al lui Cristos pentru răscumărarea lumii. Cheamă slujitori
ai milostivirii tale care, prin sacramentul Reconcilierii să răspândească bucuria
iertării tale. Fă, o Tată, ca Biserica să primească cu bucurie numeroasele inspiraţii
ale Duhului Fiului tău şi, supunându-se învăţăturilor sale să se îngrijească
de vocaţiile la slujirea preoţească şi la viaţa consacrată. Susţine episcopii,
preoţii, diaconii, persoanele consacrate şi toţi cei botezaţi în Cristos, pentru
ca să îndeplinească în mod fidel misiunea lor în serviciul Evangheliei. Îţi
cerem aceasta prin Cristos Domnul nostru. Amin. Marie, Regină a Apostolilor, roagă-te
pentru noi!