Fidelitatea faţă de Sediul lui Petru mai puternică decât persecuţia, şi dialogul
dintre Bisericile creştine surori: sunt meritele Bisericii armeano-catolice
(RV - 20 mar 2006) Primiţi de Papa în Vatican patriarhul
Nerses Bedros XIX şi membrii Sinodului Bisericii armene catolice. "Aţi venit la Roma
din diverse părţi ale lumii, aducând cu voi conştiinţa
apartenenţei la o Biserică antică şi nobilă,
care cu comorile sale spirituale contribuie la îmbogăţirea frumuseţii
Miresei lui Cristos”. Astfel Benedict XVI şi-a început
discursul primind luni dimineaţă în Vatican episcopatul Bisericii armene catolice.
Şase sute de mii de credincioşi răspândiţi mai ales în Europa orientală, un cler de
120 de preoţi ajutaţi de circa 90 de călugăriţe. Sunt cifrele actuale al Bisericii
armene catolice, care luni a încheiat cu audienţa în Vatican a patriarhului Nerses
Bedros XIX Tarmouni o săptămână de întâlniri la Roma: prima a Consiliului permament
al Sinodului şi apoi cea a Sinodului ordinar, ai cărui membri au fost primiţi şi ei
luni dimineaţă de Papa.În secolul XX, istoria a făcut din comunitatea voastră o Biserică
de martiri, vicitmă a „marelui rău”. Din rădăcina acelor suferinţe, aurora celui de-a
treilea mileniu creştin o află creşcând într-un climat de regăsită frăţietate între
diferitele sale „suflete”: un semn al acelei „depline unităţi”, găsindu-şi loc de
multe ori în auspiciile Papilor. Între aceste două aspecte principale, Benedict XVI
a condensat evenimentele dureroase ale „anticei şi nobilei” Biserici armene, ale celei
catolice dar şi ale celei „apostolice” aceasta din urmă separată de Bizanţ şi de Roma
în Conciliul ecumenic de la Calcedon în 451, dar toate expresie spirituală a unui
popor capabil de o credinţă aproape bimilenară. Patriarhului Nerses Bedros XIX şi
Sinodului armeano-catolic Benedict XVI le-a exprimat înainte de toate „profundă recunoştinţă”
pentru „puternicul ataşament” demonstrat faţă de Sediul lui Petru în decursul veacurilor.
Un ataşament care, mai ales la începuturile secolului 20, s-a transformat într-o coerenţă
plătită scump până la sacrificiul extrem: INS -Biserica armeană care
face referinţă la Patriarhatul de Cilicia, este în mod cert părtaşă
cu titlu deplin la evenimentele istorice trăite de poporul armean dea lungul secolelor
şi, în particular, la suferinţele pe care el le-a îndurat în numele credinţei creştine
în anii teribilei persoecuţii care rămăîne în istoria cu numele trist de semnificativ
de „metz yeghèrn”, marele rău. Deşi constrânşi de
diasporă să se fărâmiţeze în multe arii din Estul Europei şi Orientul Mijlociu, armenii
catolici - a recunoscut Papa - „s-au sforţat întotdeauna să se integreze prin sârguinţa
şi demnitatea lor în societăţile în care au ajuns să se stabilească, continuând să
mărturisească şi astăzi fidelitatea lor faţă de Evanghelie”, datorită şi rolului unificator
desfăşurat de Patriarhatul care îşi are sediul în Liban. Despre drumul spre unitate
Papa a vorbit şi cu referire la „dialogul cordial şi rodnic” pe care armenii catolici
îl întreţin, în special în ultimele decenii cu Biserica armeană apostolică şi celelalte
denumiri care „îl recunosc pe sfântul Grigore Iluminătorul ca părinte fondator comun”.
Amintind celebrările din 2001, când şi Ioan Paul II a onorat cei 1700 de ani ai evanghelizării
Bisericii armene, Benedict XVI a afirmat: INS- Încurajez această regăsită fraternitate
şi colaborare, formulând auspicii ca din ea să derive noi iniţiative
pentru un parcurs comun spre deplina unitate. Şi dacă evenimentele istorice au cunoscut
fragmentarea Bisericiiarmene, Divina Providenţă va face astfel
ca într-o zi ea să revină la a fi unită cu o Ierarhie a sa în traternă
sintonie internă şi în deplină comuniune cu episcopul Romei (...) Iubirea Domnului
pentru Biserica pelerină în timp va şti să ofere creştinilor - este speranţa
noastră încrezătoare - mijloacele necesare pentru a realiza dorinţa sa presantă: ut
unum sint, ca ei să fie una.