Cu Isus spre Paştele Învierii: mai conştienţi de iertarea ziditoare a Tatălui
(RV - 18 mar 2006) Omilia la Duminica III-a din Post - anul B. E
ziua Domnului. Răsună încă o dată în marele Post afirmaţia evanghelistului
Ioan concisă, pregnantă şi solemnă:"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a
dat pe Fiul său unul-născut; oricine crede în el are viaţa veşnică" (In 3,16). Că
Isus cel uns de Tatăl pentru o misiune mântuitoare a venit în lume aşezându-şi locuinţa
între oameni nu spre osândirea ci spre salvarea noastră, este un adevăr de o evidenţă
unică în Noul Testament. Este de ajuns să ne reamintim parabolele milostivirii povestite
de Isus: despre drahma pierdută, una din zece, despre oaia rătăcită, una din o sută,
despre fiul risipitor, unul din doi. "Zic vouă - conclude Isus - şi va fi în cer mai
multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de
drepţi care nu au nevoie de pocăinţă" (Lc 15,10). La parabolele îndurării se adaugă
faptele de bunătate şi de milă: femeia păcătoasă, purificată "mai albă de cât zăpada"
şi învrednicită a se număra în seria primelor femei cărora li s-a arătat Isus cel
înviat din morţi. Femeii prinse în păcat Isus îi spune "mergi şi nu mai păcătui!",
după ce mai înainte făcuse să se îndepărteze cei ce o acuzau. Nu uităm iertarea acordată
lui Petru care s-a lepădat de el de trei ori şi pe care Isus avea să zidească Biserica
sa; în sfârşit pe Cruce, Isus se roagă:"Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac" iar pe
tâlharul din dreapta, care îl implora cu smerenie şi credinţă "Aminteşte-ţi de mine
în împărăţia ta" Isus îl asigură spunându-i "Astăzi vei fi cu mine în Rai".
Sunt
doar câteva referinţe, reproduse din memorie în intenţia de a încadra şi însufleţi
cântarea de intrare la Liturghia acestei duminici luată di psalmul 24, 15-16):"Ochii
mei privesc mereu spre Domnul, căci el îmi scoate piciorul din laţ. Priveşte-mă şi
ai milă de mine, pentru că sunt părăsit şi nefericit". Strigătul psalmistului evocă
invocaţia sugerată de Isus în rugăciunea Tatăl nostru:"Şi ne mântuieşte de cer rău!",
"izbăveşte-ne de cel viclean!".
Păcatul este singurul rău adevărat ce robeşte
şi încătuşează omul deşi mulţi continuă să-l considere drept semn de libertate asemenea
fiului risipitor când lasă casa părintească. Convertirea vieţii presupune convingerea
profundă că, aşa cum proclamă rugăciunea zilei, "Dumnezeu este izvor de bunătate şi
îndurare". El ne-a arătat că postul, rugăciunea şi pomana, faptele de pocăinţă cele
mai recomandate de toată Scriptura, vindecă rănile pricinuite de păcate, de aceea
încă o dată îl rugăm: "priveşte spre noi, cei care apăsaţi de povara greşelilor, ne
recunoaştem vinovăţia şi ridică-ne necontenit cu îndurarea ta".
Coerenţa în
viaţa creştină este obligatorie. Dacă Dumnezeu este izvorul oricărui bine, la cine
vom merge, cui ne vom adresa în căutările noastre? Ceea ce vom afla în altă parte
nu va fi niciodată adevăratul bine. Este de trebuinţă să recuperăm această convingere
profundă pe parcursul postului de 40 de zile pentru ca la terminarea lui să nu rămânem
încă o dată dezamăgiţi de ocazia pierdută. Marele Post este timp prielnic revizuirii
vieţii, purificării minţii şi a inimii, îndreptării drumului pe care păşim. S-ar
putea ca revizuirea vieţii să necesite o schimbare de direcţie sau chiar o întoarcere
înapoi de pe drumul greşit ce nu duce nicăieri sau duce în prăpastie, pentru a relua
cu reînnoit elan calea vieţii şi comuniunii cu Dumnezeu "izvorul oricărui bine".
Cala
legământului cu Dumnezeu ne este cunoscută din revelarea celor zece cuvinte făcută
de Dumnezeu lui Moise, cea a decalogului. Numite poate impropriu cele zece porunci,
trebuie observat că nu este vorba de un cod de legi impus pentru menţinerea supuşilor
în robie, în starea de sclavi, ci de un adevărat dar de Sus şi mijloc indispensabil
pentru a ne pune voinţa pe aceeaşi lungime de undă cu cea a lui Dumnezeu şi a-i dovedi
propria iubire. Prima lectură, propune astăzi cuvintele încredinţate de Dumnezeu lui
Moise pe muntele Sinai potrivit cărţii Exodului sau Ieşirii cap. 20, 1-17: Secretul
libertăţii stă în cinstirea şi adorarea lui Dumnezeu: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău
care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei".
Un rabin, căruia i se
atrăgea atenţia că decalogul cuprinde prea multe interdicţii sau oprelişti, a răspuns:
"în cele zece cuvinte există o singură oprelişte fundamentală şi anume: nu
vă întoarceţi înapoi în Egipt, în casa robiei". Se poate spune că drumurile ce
conduc la starea de robie sunt barate de Dumnezeu, dar că rămân deschise şi accesibile
toate celelalte în sensul afirmaţiei sfântului Augustin:"Iubeşte-l pe Dumnezeu
şi fă ce vrei". Astfel, din cuvintele decalogului se desprinde imaginea
unui Dumnezeu eliberator dar şi menirea legii sale ca izvor de bucurie şi de pace.
De aceea psalmul 18, astăzi responsorial se complace în a cânta legea Domnului în
timp ce adunarea credicioşilor repetă: Doamne, tu ai cuvintele vieţii veşnice. "Legea
Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul, mărturia Domnului este adevărată îl
face înţelept pe cel neştiutor. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima,
poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii".
Dar oamenilor nu le
vine, le este greu să creadă. Au nevoie de semne, de e posibil, cereşti care să-i
convingă; au nevoie de dovezi bine întemeiate pentru a crede şi a-şi orândui viaţa
după cuvântul lui Dumnezeu. Nu rareori se bizuie pe structuri administrative, pe organizaţii,
pe mijloace puternice de propagandă şi pe modele de largă circulaţie publică. Însă,
din moment ce "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi", "pentru noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire" ştim care este calea adevărată a libertăţii şi mântuirii
noastre. De la cele zece cuvinte ale Legii, ne apropiem de Cuvântul întrupat, calea,
adevărul şi viaţa. Luând distanţa cuvenită faţă de mentalitatea iudaică dar şi de
cea greacă, Biserica, asemenea apostolului Paul comunităţii din Corint, îl proclamă
pe Cristos cel mort şi înviat, singurul Mântuitor al omului, singurul mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni: "În timp ce iudeii cer minuni iar grecii caută înţelepciune, noi
îl propovăduim pe Cristos cel răstignit, ceea ce pentru iudei înseamnă pricină de
poticnire iară pentru păgâni o nebunie, dar pentru noi cei chemaţi, fie iudei, fie
greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu"(1Cor 1, 22-24). Apostolul
neamurilor ne constrânge oarecum să-l căutăm şi să-l descoperim pe Dumnezeu acolo
unde nimeni nu şi-ar fi imaginat că ar putea fi găsit: pe Cruce, expresie a ascultării
din iubire, a fidelităţii faţă de Tatăl, a iubirii faţă de cei mici, marginalizaţi
sau excluşi "căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii iar slăbiciunea
lui Dumnezeu este mai puternică decăt oamenii" (1Cor 1,25). Nebunia şi scandalul
Crucii ne obligă să revizuim sau să respingem acea imagine greşită ce ne-am făcut-o
despre Dumnezeu şi să tragem concluzii prcatice pentru trăirea zilnică. Ştim bine
că atributele, însuşirile esenţiale ale lui Dumnezeu nu sunt simple cuvinte, noţiuni
teoretice, deoarece din ele decurg moravurile, bazele moralei creştine. Dumnezeu
cel manifestat de Cristos nu este unul care seamănă "minuni" spre a atrage atenţia
şi a-i cuceri pe oameni prin forţă şi spectacular. Este Dumnezeul iubirii fidele,
care " atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unui născut; cine crede
în el are viaţa veşnică"(In 3.16). Nu un Dumnezeu al jugului legii, nu un Dumnezeu
al miraculosului pentru satisfacerea curiozităţii umane, nu un Dumnezeu al filozofilor,
în fine, nu un Dumnezeu al cultului, cum reiese din evanghelia duminicii luată de
la sfântul Ioan capitolul 2 care propune episodul alungării vânzătorilor din templu.
Să
ne înţelegem bine: Isus nu desfiinţează cultul nici nu-l pune în discuţie, dar ia
poziţie împotriva unui anume mod de a-l înţelege şi practica. Este atitudinea împotriva
unui cult bazat pe forma contractuală "do ut des", "do ut facias", "dau
ca să-mi dai", "dau ca să-mi faci", îţi da pentru a te obliga să-mi faci şi tu la
fel. Cultul adevărat nu are la bază un schimb de mărfuri. Dumnezeu nu se cumăpără.
Nici favorurile sale nu sunt în vânzare. Banul nu poate lua locul cinstirii şi al
adoraţiei. În templul creştin se celebrează numai o liturgie a iubirii, a darului,
a gratuităţii. După izgonirea vânzătorilor din tempu împreună cu animalele
de jertfă, aruncând de pe mese banii schimbătorilor de valută, Isus a zis celor care
vindeau porumbei: "...Nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie!" (In 2,
16b). Răspunzând apoi celor care-i cereau semne convingătoare că are dreptul de a
reforma viaţa de la templu, Isus a zis: "Distrugeţi templul acesta şi în trei zile
îl voi ridica din nou" (In 2,19). Dar iudeii nu au înţeles că vorbea despre templul
trupului său. Şi abia când a înviat din morţi, ucenicii şi-au adus aminte că le spusese
cuvintele acestea şi au crezut în Scriptură şi în cuvintele pe care le spusese Isus.
Isus
vobrea despre trupul său care este templul Duhului Sfânt locuit de plinătatea iubrii
Tatălui. Acest templu, trupul său, este umanitatea lui Cristos care va fi expusă ofenselor
şi răului din partea lumii încât va fi distrus până la moarte. Cristos pe Golgota,
atârnat pe lemnul crucii, va muri, dar va învia cu trup glorios, strălucitor şi tot
ceea ce fusese distrus va reapărea într-o strălucire fără egal. Acesta este pentru
noi unicul templu iar noi suntem pietrele vii. Botezul ne-a altoit în acest trup,
ne-a aşezat în acest sanctuar al Duhului Sfânt şi al iubirii Tatălui. Din această
poziţie ne putem înţelege şi percepe ca parte a trupului lui Cristos, locuit de Duhul
Sfânt. De aici ne putem înţelege şi percepe pe noi ca Biserică-comuniune, organism
viu ce se oglindeşte în sanctuarul pe care-l construim. Tocmai de aceea, mai ales
în acest timp al marelui Post suntem chemaţi să fim atenţi la noi înşine şi la sanctuarul
pe care-l zidim. Conştienţi că prin taina Botezului am devenit mădulare ale Trupului
mistic al lui Cristos, care este Biserica, să-l preamărim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe
Duhul Sfânt, în ziua închinată Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi. Duminică plăcută,
iubiţi ascultători.