Jertfa martirilor japonezi, pământ roditor de vocaţii misionare

(RV- 6 februarie 2006) Martirul unui creştin, chiar dacă se împlineşte într-un pământ necunoscut şi într-un timp îndepărtat, nu rămâne niciodată fără roade. Este un adevăr pe care ni-l confirmă şi comemorarea martirilor din Japonia, sfinţii Paul Miki, preot, şi însoţitorii săi, chemaţi să pecetluiască vestirea Evangheliei cu mărturia supremă a vieţii.
Paul Miki a fost primul japonez primit într-un ordin religios al Bisericii Catolice, cel al Companiei lui Isus. Născut la Kyoto în 1556, el cunoştea bine religiile orientale şi întreţinea un dialog fructuos cu învăţaţii budişti. Graţie preidicării sale, creştinii din Japonia au devenit zeci de mii astfel încât în 1582-84, papa Grigore al XIII primea la Roma prima delegaţie japoneză care aducea salutul şogunului Hydeyoshi. Ulterior însă politica autorităţilor japoneze avea să se schimbe radical în raport cu comunitatea creştină, datorită comportamentului jignitor al marinarilor creştini spanioli. Arestat în decembrie 1596 la Osaka, Paul Miki a fost aruncat în temniţă, unde întâlneşte trei iezuiţi şi şase franciscani, împreună cu 17 japonezi înscrişi în al treilea ordin franciscan (terţiari). Toţi au fost răstigniţi pe o colină din apropiere de Nagasaki.
Două secole mai târziu, în 1846, un seminarist de 15 ani din Verona (Italia) citea la lectura spirituală relatarea istorică despre martirii japonezi. Citind paginile mişcătoare ale suferinţelor îndurate, tânărul a simţit pentru prima dată chemarea la viaţa misionară. Seminaristul se numea Daniele Comboni, care avea să devină apoi apostolul Africii.
Rămas multă vreme necunoscut, martiriul primilor creştini japonezi avea să fie recunoscut oficial în 1862 de Sf. Părinte Pius IX. Dar că simpla citire a mărturiei lor avea să aducă roade atât de eminente, ca cele suscitate în Daniele Comboni, omeneşte vorbind, era imposibil de prevăzut. Înaintea lui Dumnezeu, însă, orice jertfă, oricât de ascunsă, nu rămâne niciodată fără roade.