Omul nu este stăpânul vieţii, ci păzitorul şi administratorul ei. "Isus vindecă umanitatea bolnavă de febra ideologiilor, a idolatriilor şi uitării de Dumnezeu"

(RV- 05 februarie 2006): Papa Benedict XVI s-a aflat duminică în vizită pastorală la parohia Sfânta Ana din Vatican. Pontiful, lăsând la o parte textul pregătit, a rostit liber omilia din cadrul Sfintei Liturghii. Comentând evanghelia de la sfântul Marcu în care Isus o vindecă pe soacra lui Petru care zăcea în pat cuprinsă de febră, papa a sublinat puterea lui Isus care alină şi vindecă. Şi face acest lucru în toate timpurile. Ne prinde de mână în sfintele Sacramente, făcându-ne capabili să ne ridicăm, să stăm în picioare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. „Isus ne vindecă de febra ideologiilor, a idolatriilor şi a uitării de Dumnezeu, ne ridică prin dăruirea de sine”. Omul nu este stăpânul vieţii ci păzitorul şi administratorul ei. Creatura fără referire la Creator, dispare. Aflaţi mai multe ascultând comentariul


dar şi mai multe citind textul omiliei.

În traducerea textului omiliei s-a păstrat stilul colocvial.

Dragi fraţi şi surori,
„Evanghelia ascultată începe cu un episod foarte simpatic, foarte frumos dar şi plin de semnificaţie. Domnul se duce în casa lui Simon Petru şi Andrei şi o găseşte pe soacra lui Petru bolnavă de febră; o prinde de mână, o ridică şi femeia se vindecă; şi ea a început să-i servească. În acest episod apare în mod simbolic toată misiunea lui Isus. Isus venind de la Tatăl merge în casa oamenilor, pe pământul nostru şi găseşte o umanitate bolnavă, bolnavă de febră, de acea febră a ideologiilor, a idolatriilor, a uitării de Dumnezeu. Domnul ne dă mâna sa, ne ridică şi ne vindecă. Şi face aceasta în toate secolele, ne prinde de mână prin cuvântul său şi astfel risipeşte ceaţa ideologiilor, a idolatriilor. Ne prinde de mână în sacramente, ne vindecă de febra păcatelor noastre prin dezlegarea primită în sacramentul Reconcilierii. Ne dă capacitatea de a ne ridica, de a sta în picioare în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Tocmai în conţinutul acestei duminici Domnul se întâlneşte cu noi, ne ia de mână, ne ridică şi ne vindecă mereu din nou prin darul cuvântului, prin dăruirea de sine.

Dar şi cea de-a doua parte a acestui episod este importantă. Această femeie, îndată ce a fost vindecată, a început să-i servească, spune Evanghelia. Începe imediat să lucreze, să fie la dispoziţia celorlalţi şi în felul acesta devine reprezentată a atâtor bune femei, mame, bunici, femei de diferite profesiii, care sunt disponibile, se ridică şi servesc, şi sunt sufletul familiei, sufletul parohiei.
Privind aici pictura de deasupra altarului, observăm că nu fac doar servicii exterioare. Sfânta Ana o introduce pe marea fiică, Fecioara Maria, în Sfintele Scripturi, în speranţa lui Israel, în care ea avea să fie tocmai locul împlinirii. Femeile sunt şi primele purtătoare ale cuvântului lui Dumnezeu, ale Evangheliei: sunt adevărate evangheliste.
Îmi pare că evanghelia cu acest episod, în aparenţă atât de modest, chiar aici în biserica Sfânta Ana ne oferă ocazia de
a mulţumi din inimă tuturor femeilor care animează această parohie, femeilor care servesc în toate sectoarele, care ne ajută mereu şi mereu să cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu nu doar cu mintea, dar cu inima.

Să ne întoarcem la Evanghelie. Isus doarme în casa lui Petru, dar dis-de-dimineaţă pe când era încă întuneric, se scoală, iese şi caută un loc pustiu şi se roagă. Aici apare adevăratul centru al misterului lui Isus. Isus stă în convorbire cu Tatăl şi îşi înalţă sufletul omenesc în comuniune cu persoana Fiului, încât omul împreună cu Fiul, unit cu El, vorbeşte în dialogul trinitar cu Tatăl. Astfel face posibilă şi pentru noi adevărata rugăciune. În liturgie Isus se roagă cu noi, noi ne rugăm cu Isus şi în felul acesta intrăm în contact real cu Dumnezeu, intrăm în misterul iubirii veşnice a Preasfintei Treimi.

Isus vorbeşte cu Tatăl: acesta este izvorul şi centrul tuturor activităţilor lui Isus. Vedem predica sa, vindecările, minunile şi în fine pătimirea: toate provin din acest centru, din faptul de a fi cu Tatăl. Această evanghelie ne învaţă astfel centrul credinţei şi al vieţii noastre, adică primatul lui Dumnezeu. Unde Dumnezeu nu există, nici omul nu mai este respectat ( Papa foloseşte expresia „nu mai este în onoare”). Numai dacă splendoarea lui Dumnezeu străluceşte pe chipul omului, omul, imagine a lui Dumnezeu este protejat de o demnitate de care nimeni nu trebuie să se atingă.

Primatul lui Dumnezeu.
Vedem în „Tatăl nostru” că primele trei cereri se referă tocmai la acest primat al lui Dumnezeu, ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, ca respectul misterului divin să fie viu şi să însufleţească toată viaţa noastră. Ca „să vină împărăţia lui Dumnezeu” şi „să se facă voia sa” sunt două aspecte diferite ale aceleiaşi medalii: numai unde se face voia lui Dumnezeu se află cerul, începe şi pe pământ puţin cer, iar acolo unde se face voinţa lui Dumnezeu este Împărăţia lui Dumnezeu. Deoarece Împărăţia lui Dumnezeu nu este o serie de lucruri; Împărăţia lui Dumnezeu este voinţa lui Dumnezeu, uniunea omului cu Dumnezeu. La aceasta vrea să ne călăuzească Isus.

Centrul predicii sale este împărăţia lui Dumnezeu, adică Dumnezeu ca izvor şi centru al vieţii noastre, şi ne spune: numai Dumnezeu este răscumpărarea omului. Putem vedea în istoria secoului trecut, precum în Statele unde Dumnezeu a fost abolit, nu numai economia a fost distrusă dar mai presus de toate sufletele. Distrugerile morale, distrugerile demnităţii omului sunt distrugeri fundamentale iar reînnoirea poate veni numai de la întoarcerea lui Dumnezeu, care înseamnă recunoaşterea centralităţii lui Dumnezeu.

În acest zile un episcop din Congo în vizită „ad Limina” mi-a spus: europenii ne oferă cu generozitate ajutoare pentru dezvoltare, dar există o anumită ezitare în a ne ajuta pentru pastorală, părând că socot inutilă pastorala, că este importantă doar dezvoltarea tehnico-materială. Dar este contrariul,- a spus- acolo unde nu este cuvântul lui Dumnezeu dezvoltarea nu funcţionează, nu dă rezultate pozitive. Numai dacă e prezent mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, numai dacă omul este împăcat cu Dumnezeu, atunci şi problemele materiale pot merge bine.
În continuarea textului, Evanghelia însăşi confirmă aceasta cu putere:apostolii îi spun lui Isus: întoarce-te, toţi te caută. Şi el spune: nu, trebuie să plecăm în celelalte sate pentru a-L vesti pe Dumnezeu şi pentru izgoni demonii, forţele răului căci pentru aceasta am venit. Isus a venit- în textul grec e scris „am ieşit de la Tatăl”- nu pentru a ne aduce comodităţile vieţii, dar pentru a purta condiţia fundamentală a demnităţii noastre, pentru a ne purta vestea lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu şi a învinge astfel forţele răului. Această prioritate indică cu mare claritate : nu am venit pentru a vindeca, - chiar dacă fac aceasta doar ca semn- am venit pentru a vă reconcilia cu Dumnezeu. Dumnezeu este creatorul nostru, Dumnezeu ne-a dat viaţa, demnitatea noastră."

Papa Benedict XVI a reluat apoi cuvintele părintelui augustinian Gioele, parohul bisericii Sfânta Ana, care aminise în salutul său că duminică se celebra în Italia „Ziua pentru Viaţă”.
În continuare Sfântul Părinte:

„Episcopii italieni au atras atenţia în mesajul lor asupra îndatoririi prioritare de „a respecta viaţa”, fiind vorba de un bine „indispensabil”: omul nu este stăpân al vieţii; este mai degrabă păzitorul şi administratorul ei.
Din primatul lui Dumnezeu ia naştere de la sine această prioritate de a administra, de a păzi viaţa omului, creată de Dumnezeu. Acest adevăr „că omul este custode şi administrator al vieţii” constituie un punct ce califică legea naturală, care luminată pe deplin de revelaţia biblică se prezintă astăzi ca „semn de contradicţie” în raport cu mentalitatea dominantă. Constatăm, de fapt, că chiar dacă există în sens general o amplă convergenţă asupra valorii vieţii, totuşi când se ajunge la acest punct, adică la „disponibilitatea” sa „indisponibilitatea”, la a dispune sau nu de viaţă, se opun două mentalităţi de o manieră inconciliabilă. Pentru a ne exprima simplu, am putea spune: una din cele două mentalităţi consideră că viaţa umană este în mâinile omului, alta recunoaşte că ea este în mâinile lui Dumnezeu. Cultura modernă a subliniat cu emfază în mod legitim autonomia omului şi a realităţilor pământeşti, dezvoltând astfel o perspectivă dragă Creştinismului, cea a Întrupării lui Dumnezeu. Însă, aşa cum a afirmat Conciliul Vatican II, dacă această autonomie duce la a gândi că „lucrurile create nu depind de Dumnezeu şi că omul poate să le întrebuinţeze fără să le raporteze la Creator”, atunci să dă naştere unui dezechilibru profund, deoarece „creatura fără Creator dispare (Gaudium et spes, 36). Este semnificativ faptul că documentul concilar afirmă în paragraful citat că această capacitate de a recunoaşte glasul şi manifestarea lui Dumnezeu în frumuseţea creaţiei aparţine tuturor credincioşilor, la orice religie ar aparţine. De aici putem conclude că respectul deplin al vieţii este legat de sensul religios, de atitudinea interioară cu care omul se situează în faţa realităţii, în calitate de stăpân sau ca păzitor. De altfel, cuvântul „respect” derivă de la verbul latin „respicere”- „a privi”, şi indică un mod de a privi lucrurile şi persoanele care duce la a recunoaşte consistenţa, fără a şi le însuşi, dar a avea respect pentru ele, îngrijindu-se de ele. În ultima analiză, dacă se înlătură referirea creaturilor la Dumnezeu, ca fundament transcendent, ele riscă să cadă în voia aprecierii arbitrare a omului care poate se poate folosi de ele, aşa cum vedem, în mod nechibzuit.
Dragi fraţi si surori, să invocăm mijlocirea Sfintei Ana pentru comunitatea voastră parohială, pe care o salut cu afecţiune.”

În încheiere, Papa a salutat parohul comunităţii, părintele Gioele căruia i-a mulţumit pentru cuvintele adresate la început; a salutat confraţii săi augustinieni împreună cu Priorul lor general; a salutat monseniorul Angelo Comastri, vicarul general pentru Cetatea Vaticanului, pe mons. Rizzato, elemozinar papal şi pe toţi cei prezenţi, în mod particular copii, tinerii şi toţi care frecventează în mod obişnuit biserica Sfânta Ana. „Peste toţi- a spus- să vegheze Sfânta Ana, Patroana voastră cerească şi să obţină pentru fiecare darul de a fi martori ai Dumnezeului vieţii şi al iubirii.”