Papa la Sf. Liturghie în Ziua Vieţii Consacrate: "Răspândiţi întotdeauna şi pretutindeni iubirea lui Cristos, Lumina lumii"

(RV - 2 februarie 2006 ). Sf. Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat joi, la 17,30 în Bazilica Vaticană, Sfânta Liturghie în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu şi Ziua Vieţii Consacrate, cu participarea specială a călugărilor şi călugăriţelor din Roma.
"Asemeni unor lumânari aprinse, raspânditi întotdeauna si pretutindeni lumina lui Cristos, Lumina lumii" - a fost îndemnul Papei la omilie, subliniind prin aceasta trăsătura dominantă a sărbătorii, a cărei celebrare începe cu liturgia luminii. Procesiunea de început cu aprinderea şi binecuvântarea lumânărilor, la lăsatul serii, reprezintă simbolic adevărul de credinţă al întrupării lui Cristos, Lumina lumii, care a venit în lume, şi întunericul nu a cuprins-o (cfr. In 1,5).
"Sugestiva procesiune a lumânărilor – s-a exprimat Sf. Părinte – ne-a făcut să retrăim intrarea maiestoasă a Celui care este "Domnul slavei, Domnul cel puternic în război" (psalmul responsorial). Dar cine este Dumnezeul puternic care intră în templul său? Este un Copil, e Copilul Isus, în braţele maicii sale, Fecioara Maria. Sf. Familie împlineşte cele prescrise de Lege: purificarea mamei, oferirea primului-născut lui Dumnezeu şi răscumpărarea lui printr-un sacrificiu. Lecturile sfinte proclamate subliniază, întocmai, aşteptarea arzătoare a acestui moment din partea poporului ales, iar Scrisoarea către Evrei îl prezintă pe Cristos drept mediatorul care uneşte pe Dumnezeu şi om, eliminând orice dezbinare şi dărâmând zidul de separare. Cristos vine ca noul mare preot, îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului (cfr. Evr 2,17). Notăm astfel – a continuat Papa – că mijlocirea la Dumnezeu nu se mai săvârşeşte în "sfinţenia-separaţie", caracteristică preoţiei antice, ci în solidaritatea eliberatoare cu oamenii. El începe, încă de Copil, să păşească pe calea ascultării, pe care o va străbate pînă la capăt.
Prima persoană care se asociază lui Cristos pe drumul ascultării, al credinţei pusă la încercare şi al durerii împărtăşite, este mama sa, Maria. Evanghelia liturghiei subliniază întocmai acest adevăr, prezentând-o în actul de oferire a Fiului ei: ofrandă necondiţionată, care o implică în prima persoană. Maria e Mama Celui care este "gloria poporului său, Israel" şi "Lumina spre luminarea neamurilor", dar şi "semn de împotrivire" (cfr. Lc 2,32-34). Şi ea însăşi, în sufletul ei neprihănit, va trebui să fie străpunsă de sabia durerii, arătând astfel că rolul ei în istoria mântuirii nu se termină odată cu misterul Întrupării ci se va desăvârşi în participarea de iubire şi durere la moartea şi învierea Fiului ei.
Ducându-şi Fiul la Ierusalim, Fecioara Maria îl oferă lui Dumnezeu ca adevăratul Miel care ia asupra sa păcatele lumii şi îl dă bătrânului Simeon şi profetesei Ana ca vestire a mântuirii, îl prezintă tuturor ca lumină pe calea adevărului şi a iubirii. Aşteptarea lor, se transformă în lumină care luminează istoria. În acel Copil, Simeon recunoaşte pe Mântuitorul lumii, dar intuieşte, în Duhul, că în jurul lui se va decide destinul omenirii, că va avea mult de suferit din partea celor care îl vor respinge; îi proclamă identitatea şi misiunea de Mesia, prin cuvinte care vor alcătui unul din imnurile Bisericii de la început, din care emană toată bucuria comunitară şi eshatologică a aşteptării salvifice împlinite. Entuziasmul este atât de mare încât a trăi şi a muri sunt acelaşi lucru, iar lumina şi gloria devin o revelaţie universală.
Ziua Vieţii Consacrate, celebrată în sărbătoarea Prezentării la Templu – a reluat Sf. Părinte – este un prilej oportun de a-l preamări pe Domnul şi a-i mulţumi pentru darul inestimabil pe care-l reprezintă viaţa consacrată în diferitele ei forme; este în acelaşi timp un stimulent de a promova în tot poporul lui Dumnezeu cunoaşterea şi stima pentru cel care s-a consacrat în întregime lui Dumnezeu. După cum, de fapt, viaţa lui Isus, în ascultarea şi dăruirea sa faţă de Tatăl este parabola vie a lui "Dumnezeu-cu-noi", la fel, dăruirea concretă pe care persoanele consacrate o fac lui Dumnezeu şi fraţilor, devine semn elocvent al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu pentru lumea de astăzi. Modul lor de viaţă şi acţiune – a continuat Papa – este în măsură să manifeste fără atenuări apartenenţa deplină la unicul Domn; încredinţarea lor completă în mâinile lui Cristos şi ale Bisericii este un anunţ forte şi clar al prezenţei lui Dumnezeu într-un limbaj lesne de înţeles pentru contemporanii noştri. Acesta este primul serviciu pe care viaţa consacrată îl aduce Bisericii şi lumii. În interiorul Poporului lui Dumnezeu, persoanele consacrate sunt aidoma santinelelor care întrezăresc şi anunţă viaţa cea nouă prezentă deja în istorie. "Asemeni lumânărilor aprinse – a fost îndemnul final al Sf. Părinte - răspândiţi întotdeauna şi pretutindeni iubirea lui Cristos, Lumina lumii".