(RV - 11 februarie 2018) E Ziua Domnului. „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă ocrotitoare, o cetate unde să-mi găsesc scăparea! Pentru numele tău, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă!” (Ps 30/31,3-4). Liturghia duminicală se deschide cu această invocaţie insistentă luată din cartea Psalmilor. Un om persecutat de duşmani caută refugiu la Dumnezeu care de multe ori în trecut i-a venit în ajutor. Luat în derâdere de potrivnici şi uitat de prieteni, îşi dă seama că cei din jurul său pun la cale un complot pentru a-i curma viaţa. Singura lui speranţă de salvare este la Dumnezeu. Isus a recitat un alt verset al acestui psalm înainte de a muri pe cruce, când a strigat cu glas puternic: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu". Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul (Lc 23,46; cf. Ps 30/31,6). Pornind de la acest verset, Părinţii Bisericii nu au ezitat să atribuie lui Cristos psalmul întreg, văzând în el o descriere amănunţită a pătimirii lui Isus şi o afirmaţie a încrederii sale constante în Tatăl. Într-adevăr, „în zilele vieţii sale pământeşti Isus a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui. Şi, deşi era Fiu, el a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Evr 5,7-9). În acest sens, orice rugăciune a inimii şi toată ofranda buzelor noastre ajunge la Dumnezeu trecând prin Isus Cristos care pe cruce „a purtat durerile noastre şi a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Is 53,4; Mt 8,17).
1. Isus, „mâna Tatălui”
Chiar de la începutul vieţii sale publice Isus se loveşte de problema suferinţei umane
şi de necazurile unei lumi bolnave. Vedem aceasta la începutul Evangheliei după sfântul
Marcu. Isus vesteşte oamenilor că s-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este
aproape. Alternează predica despre venirea împărăţiei cu momente prelungite de rugăciune
în locuri retrase unde se întreţine în comuniune cu Tatăl. Se roagă, predică şi însoţeşte
cuvintele cu numeroase "fapte puternice, minuni şi semne" (Fap 2, 22). Într-o zi tipică
din viaţa sa publică în oraşul Cafarnaum, Isus „a vindecat pe mulţi care aveau diferite
boli şi a scos mulţi diavoli” (Mc 1,34). Deşi era căutat de toţi, Isus le-a zis discipolilor:
„Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru
aceasta am venit! Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând
diavoli” (cf. Mc 1,35-39). Gesturile de binefacere pe care Isus le săvârşeşte sunt
semne ale noii realităţi. Isus se apleacă cu milă peste lumea chinuită şi desfigurată
de suferinţe şi redă oamenilor integritatea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Mulţi
recunosc îndată că în Isus din Nazaret lucrează mâna lui Dumnezeu şi ajung să exclame:
„Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7,16bc).
2. Vindecarea unui lepros
În continuarea Evangheliei după Marcu, Isus vindecă un lepros. Această boală era foarte
răspândită în Orientul antic şi nu avea încă leac. Pe lângă faptul că era incurabilă,
această boală trezea spaimă în oameni; chiar numai auzind numele, lumea se îngrozea.
Deoarece mutilează trupul omului şi îi desfigurează faţa, lepra părea că şterge însăşi
chipul lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană prin creaţie (Gen 1,27). Bolnavul de
lepră era tratat ca un cadavru. Nu putea fi atins. Desfigurat fizic, leprosul era
văzut ca unul care a fost lovit de blestemul lui Dumnezeu datorită unui păcat extrem
de grav. Legea lui Moise prevedea ca leprosul să fie izolat de societate pentru a
nu-i contagia şi pe alţii. Cât timp avea această boală era socotit ca necurat. De
aceea trebuia să locuiască separat în afara taberei" (cf. Lev 13,1-2.45-46 prima lectură).
Se aştepta venirea lui Mesia ca să înlăture acest rău şi să restaureze pământul şi
omul în totalitate. Scrie sfântul Marcu: În zilele acelea, un lepros a venit la Isus,
a îngenuncheat în faţa lui şi l-a rugat: "Dacă vrei, poţi să mă cureţi". Făcându-i-se
milă de el, şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: "Vreau, curăţă-te!" Imediat s-a
îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat. Isus i-a poruncit să plece şi l-a făcut
atent: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie
a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise". Omul însă a plecat
şi a povestit cele întâmplate peste tot, aşa încât Isus nu mai putea să se arate în
public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii
veneau la el de pretutindeni” (Mc 1,40-45). Povestind întâlnirea lui Isus cu leprosul,
evanghelistul Marcu notează că lui Isus i s-a făcut milă. În unele manuscrise citim
că Isus „s-a încruntat”, văzându-l pe acel sărman cu trupul desfigurat, obligat să
poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la
buze şi să strige: "Necurat! Necurat!" Isus s-a indignat, n-a putut suporta situaţia
şi l-a vindecat. Apoi i-a poruncit să împlinească dispoziţiile rituale prescrise de
legea mozaică pentru a pune capăt izolării civile şi religioase la care fusese constrâns.
3. Dacă vrei, poţi să mă cureţi
Este primul bolnav care se adresează direct lui Isus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”.
Şi Isus îi răspunde imediat. "Vreau, curăţă-te!" Întâlnirea cu bolnavii de lepră dezvăluie
atitudinea cu totul nouă, adoptată de Isus faţă de prescripţiile din Legea veche.
Acestea erau măsuri sanitare de prevenire a contaminării dar în acelaşi timp un reflex
al concepţiei despre boală. Rabinii învăţau că la originea oricărei boli se află un
păcat a cărui dimensiune se putea deduce din gravitatea bolii. Considerau că prezenţa
leproşilor în comunitate constituia un pericol de contaminare nu numai fizică dar
şi morală, nu doar trupească, ci şi sufletească. De aici, obligaţia strictă a izolării
lor de restul societăţii. De altfel, dacă un lepros îndrăznea să se apropie de comunitatea
celor sănătoşi, aceştia puteau să-l alunge aruncând în el cu pietre. Constatarea oficială
de către preoţi a vindecării bolii însemna încetarea pericolului de contagiere.
4. Lui Isus i se face milă
În faţa bolnavului de lepră care vine şi-l roagă căzând în genunchi, lui Isus i se
face milă, îşi întinde mâna binefăcătoare şi îl atinge: îi redă sănătatea şi integritatea
fizică. Apoi, deodată Isus schimbă brusc atitudinea şi devine sever: "Să nu spui o
vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa
de curăţire pe care a prescris-o Moise". Semnele minunate săvârşite de Isus nu sunt
menite să satisfacă curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. Eliberând pe unii oameni
de relele pământeşti, de foame, de nedreptate, de boală şi de moarte, Isus a săvârşit
semne mesianice. Totuşi, Cristos nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest
pământ, ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea, aceea a păcatului,
care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor
aservirilor omeneşti. Conclude evanghelistul: „Şi oamenii veneau la el de pretutindeni”.
Rugămintea leprosului se întâlneşte cu voinţa profundă a lui Isus de a-i vindeca pe
toţi. Mâna lui se întinde spontan în gest de vindecare dar gândul că răul va continua
să roadă şi să sape răni adânci în trupul atâtor fraţi şi surori, îl nelinişteşte.
Răul sub toate formele, vechiul duşman răpus în pustiu e prezent pretutindeni. Iar
un taumaturg nu învinge niciodată în mod definitiv. Şi aici se profilează umbra crucii
prevestită de profetul de demult: „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat
cu suferinţele noastre” (Is 53,4; Mt 8,17).
5. Ce îl face pe om necurat?
Isus îi permite leprosului să se apropie de el; mai mult, face acel gest de neimaginat
pentru un evreu: îl atinge cu mâna. Isus este salvatorul, mântuitorul trimis de Dumnezeu,
căruia nu-i este teamă de contaminare. Din contra, spune că „nu au nevoie de medic
cei sănătoşi, ci cei bolnavi şi că nu a venit pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi”.
De aceea evanghelistul ţine să noteze: “Şi oamenii veneau la el de pretutindeni”.
Isus nu-l consideră pe lepros un necurat care îi face impuri pe cei care vin în contact
cu el. Alta este adevărata necurăţie de care omul trebuie să stea departe. Este necurăţia
inimii. De aceea, Isus le-a mai zis: „Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur.
Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele,
lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea,
necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur” (Mc 7,20-23). Leprosul
este un om bolnav, nu un pedepsit de Dumnezeu. Este o persoană iubită de Dumnezeu,
un frate pe care să-l primim. Împărăţia lui Dumnezeu nu ţine cont de barierele „pur
şi impur”, ci le depăşeşte. Nu există oameni ce trebuie primiţi şi oameni care trebuie
evitaţi, oameni ocrotiţi de lege şi oameni fără protecţia legii, oameni cu drepturi
şi oameni fără drepturi. Toţi, fără nici o deosebire, sunt iubiţi şi chemaţi de Dumnezeu
să intre în împărăţia sa.
6. Alături de leproşi tradiţionali şi moderni
Lucrarea binefăcătoare a lui Isus se extinde la tot omul şi continuă astăzi în lume
prin mâinile ucenicilor săi care acţionează în numele lui Isus şi al Bisericii sale.
Fireşte, noi nu putem lua asupra noastră păcatele altora. Toţi însă putem să ne apropiem
de cei care suferă în trup şi în suflet, dându-le ceea ce am primit din bunăvoinţa
lui Dumnezeu. Pe lângă leproşii tradiţionali, există noi boli şi noi leproşi de care
societatea caută să-i evite şi pe care îi izolează. Un simplu gest material precum
acela de a le „întinde mâna”, poate fi pentru ei de mare ajutor şi alinare. Îi face
să se simtă încă oameni ca ceilalţi. Grija de semenii noştri în suferinţă este o adevărată
slujire a lui Cristos. Înseamnă o participare la suferinţele Domnului. Asta poate
marca începutul unei adevărate convertiri pentru cine o face învingând în sine repugnanţa
pe care o simte faţă de bolnavi.
7. Francisc şi leprosul
În istorie este cunoscut cazul lui Francisc din Assisi. Întâlnirea cu un lepros a
marcat începutul noii sale vieţi. Scrie Sărăcuţul la începutul testamentului său:
„Când eram în păcate, îmi părea ceva prea respingător să privesc leproşii, dar Domnul
însuşi m-a condus în mijlocul lor şi a făcut să mă port milostiv cu ei. Îndepărtându-mă
de ei, ceea ce îmi părea amar s-a preschimbat în dulceaţă sufletească şi trupească”.
Din surse biografice se ştie cum s-a petrecut această întâlnire care i-a schimbat
viaţa lui Francisc din Assisi. Mergea călare pe câmpia din vale a oraşului, când a
văzut de departe un lepros. Voia să dea pinteni calului şi să o ia la galop de repugnanţa
ce o simţea. Dar a avut o tresărire lăuntrică în care s-a petrecut adevărata convertire.
S-a oprit, a coborât de pe cal şi a alergat să-l îmbrăţişeze (cf. Tommaso da Celano,
Vita secunda, V, 9). Din acea zi a devenit prietenul leproşilor pe care îi chema cu
respect şi afecţiune „fraţii creştini”. Îi vizita adesea, le spăla rănile, le dădea
de mâncare. Acest contact care înainte părea lucrul cel mai respingător din câte pot
exista, a devenit pentru el izvor de bucurie nu doar spirituală, dar şi umană, „corporală”,
cum spune el.
8. Vindecarea de lepra spirituală
Episodul vindecării leprosului conţine încă o învăţătură. Vindecarea de această boală
este un prilej de a deveni conştienţi de o vindecare mult mai profundă şi mai mare
care s-a petrecut în noi când am fost îndreptăţiţi în mod gratuit prin răscumpărarea
de păcat realizată de Isus Cristos (cf. Rom 3,24). Cristos ne-a răscumpărat de „lepra
păcatului”. Cât de mângâietor este a şti că această minune nu se întâmplă doar o singură
dată în viaţă, încât dacă cineva contractează din nou această „lepră”, nu mai există
leac pentru el. Ori de câte ori, căiţi din inimă, ne aruncăm în genunchi la picioarele
lui Cristos şi ale Bisericii, recunoscându-ne păcatele, putem auzi cuvântul „Eu te
dezleg de păcatele tale”. Este echivalentul pe plan spiritual al răspunsului dat de
Isus leprosului: „Vreau, curăţă-te!" Devenim atunci făptură nouă.
9. Du-te, arată-te preotului! - astăzi
Ce-i de făcut? Cum să procedăm? Mai întâi să recunoaştem răul şi să-i arătăm rănile
celui care poate să le vindece. Pentru a face asta, uneori trebuie să învingi nu
numai propria rezistenţă interioară, dar şi respectul omenesc într-o cultură şi o
societate ce neagă păcatul sau caută să arate că acest rău nu este atât de mare cum
se spune. Leprosul din Evanghelie a fost vindecat pentru că a avut curajul să rupă
barierele şi tabuurile convenţionale. În timp ce alţii se ascundeau de frică sau de
ruşine, el a ieşit şi s-a arătat lui Isus aşa cum era. Într-o zi Isus a trebuit să
constate cu mâhnire: „Mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar
nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul” (Lc 4,27). Doar Naaman
Sirianul a fost vindecat pentru că a ieşit din ţara lui ca să ceară ajutor de la profet.
Să căutăm vindecarea la Acela care o poate da.
10. Rugăciunea Bisericii
Fericit este omul în duhul căruia nu este prefăcătorie, spune psalmistul. Doamne,
eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu, nu ţi-am ascuns fărădelegea mea. Am zis: „Voi
mărturisi Domnului fărădelegile mele”. Şi tu ai iertat vinovăţia păcatului meu” (Ps
31/32,2.5 psalmul responsorial). Să ne unim în rugăciunea Bisericii: Dumnezeule, tu
ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: dă-ne fericirea să trăim
pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi.
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 10 februarie 2018)
All the contents on this site are copyrighted ©. |