(RV - 21 ianuarie 2018) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne invită să intonăm o cântare nouă în armonie desăvârşită cu întregul univers: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului! Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în lăcaşul său sfânt” (cf. Ps 95/96,1.6 Ant. la intrare). Cântecul este mereu „nou” când recunoaştem că Dumnezeu este Tatăl nostru. „Nou” este cântecul nostru, când credem în Isus Cristos Fiul său care a venit să schimbe realmente lumea şi să instaureze în ea împărăţia lui Dumnezeu. Această veste bună transmisă din generaţie în generaţie prin puterea Duhului Sfânt continuă să răsune în casele noastre, în familiile şi în comunităţile noastre care, pornind de la credinţă, se organizează şi trăiesc în jurul persoanei lui Isus. Rugăciunea sinceră şi întâlnirea plină de speranţă cu Isus Cristos provoacă acea convertire profundă a inimii care ne face să descoperim adevărata viaţă. Isus ne-a promis viaţa din belşug, o viaţă autentică şi nu doar fictivă ca promisiunile amăgitoare ce momesc gândurile şi duc la moarte. Mântuirea promisă şi realizată de Cristos nu este una generică nici una abstractă. Tatăl nostru priveşte la persoane concrete, cu chipurile şi istoriile lor personale. Comunităţile noastre creştine ar trebui să fie reflexul acestei priviri, al acestei prezenţe binecuvântate care stabileşte legături, dă naştere la relaţii familiale şi de bunăvoinţă. Este un mod de a face vizibilă Împărăţia lui Dumnezeu, acea realitate comunitară în care nimeni nu este străin, ci fiecare se simte părtaş, se simte chemat pe nume şi stimulat lăuntric să fie artizan de viaţă pentru alţii. Suntem chemaţi să trăim viaţa nouă în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Într-adevăr, bucuria Evangheliei se transmite prin cei care împărtăşesc altora darul de a fi fii ai lui Dumnezeu şi îi recunosc ca fraţi. Însă, există bucurii ce pot fi revelate doar celor mici. În acest sens Isus a zis: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (Mt 11,25-26).
1. Noutatea convertirii creştine
După ce Ioan (Botezătorul) a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia
lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Pericopa evanghelică (cf. Mc 1,14-20) ne
oferă ocazia de a preciza ce se înţelege, în creştinism, prin convertire. Mai întâi
trebuie demontate două prejudecăţi. În primul rând convertirea nu se referă doar la
cei care nu cred, ci ne priveşte pe toţi, căci toţi avem nevoie de a ne întoarce continuu
la Dumnezeu. În al doilea rând, convertirea în înţelesul genuin evanghelic nu este
sinonim cu renunţare, efort şi tristeţe, ci cu libertate şi bucurie. Nu este o stare
regresivă, ci una progresivă. Înainte de predica lui Isus, a se converti însemna mereu
o „întoarcere înapoi”, indica gestul prin care cineva într-un moment al vieţii îşi
dă seama că nu este pe calea cea bună. Atunci se opreşte din mers, se răzgândeşte
şi decide să-şi schimbe atitudinea şi să revină la observarea legii şi să intre în
legătură cu Dumnezeu. Schimbă direcţia şi face o întoarcere în formă de „U”. În acest
caz convertirea are o semnificaţie morală. Ea consistă în a schimba moravurile, în
a reforma propria viaţă. În predica lui Isus, această semnificaţie se schimbă. În
ce sens? Isus nu schimbă doar numele lucrurilor. Odată cu venirea lui Isus are loc
o schimbare profundă în viaţa lumii. A se converti nu mai înseamnă a se întoarce înapoi,
la vechiul legământ şi la observarea legii, ci înseamnă mai degrabă a face un salt
înainte şi a intra în împărăţia lui Dumnezeu; înseamnă a primi mântuirea adusă oamenilor
de Isus în mod gratuit, din iniţiativa liberă şi suverană a lui Dumnezeu.
2. Sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!
În creştinism, convertirea şi mântuirea şi-au schimbat poziţia. Primul lucru nu mai
este convertirea din partea omului şi apoi mântuirea, ca răsplată din partea lui Dumnezeu.
Ci mai întâi este mântuirea ca ofertă generoasă şi gratuită din partea lui Dumnezeu
şi apoi convertirea ca răspuns al omului. Ideea de bază nu mai este aceasta: „a se
converti pentru a fi mântuiţi; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi”, ci este:
„convertiţi-vă pentru că sunteţi mântuiţi, pentru că mântuirea a veni la voi!” În
această inversare a binomului - „sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!” – consistă
„vestea cea bună”, caracterul de bucurie, bucuria convertirii evanghelice. Dumnezeu
nu aşteaptă ca omul să facă primul pas, ca mai întâi omul să-şi schimbe viaţa, să
facă fapte bune, ca şi cum mântuirea ar fi o recompensă datorată eforturilor noastre.
Nu, mai întâi este harul, iniţiativa lui Dumnezeu. În aceasta creştinismul se deosebeşte
de orice altă religie. Nu se începe predicând datoria, ci darul lui Dumnezeu. Nu se
începe cu legea, dar cu harul divin.
3. Credinţa, poarta împărăţiei
Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie! Convertirea şi credinţa nu sunt două lucruri
diferite şi succesive, dar una şi aceeaşi acţiune fundamentală: convertiţi-vă, deci
credeţi! Convertiţi-vă crezând”. Cea dintâi şi principala convertire este credinţa.
Credinţa este poarta prin care se intră în Împărăţia lui Dumnezeu şi se ajunge la
mântuire. Dacă ne-ar fi fost spus: poarta este nevinovăţia, poarta este observarea
exactă a tuturor poruncilor, poarta este răbdarea, poarta este inocenţa, curăţia inimii,
atunci mulţi ar fi putut spune: asta nu e pentru mine, pentru că eu nu sunt nevinovat,
eu nu am cutare sau cutare virtute. Însă ne este spus: poarta este credinţa. Dumnezeu
ne-a creat liberi şi ne-a dat inteligenţă, tocmai pentru a face posibil actul de a
crede în el. Raţiunea umană se realizează deplin în actul credinţei, mai mult, ea
este elevată peste capacitatea proprie. Într-un anume fel, credinţa reprezintă o limită
pentru raţionalitate. Dar ne putem întreba dacă nu cumva şi refuzul de a crede reprezintă,
deşi în mod diferit, o limită pusă raţiunii, o mortificare a raţiunii? De aceea, nu
mortifica raţiunea, nu pune limite raţiunii, ci recunoaşte capacitatea ei de a se
depăşi.
4. Curajul credinţei
Dacă credinţa este cheia, dacă credinţa are un rol atât de fundamental în creştinism,
ne putem întreba despre ce fel de credinţă este vorba. Credinţa are diferite faţete.
Există credinţă în înţelesul de asentiment intelectual şi credinţa ca încredere. În
cazul nostru este vorba despre credinţă ca apropriere, ca actul prin care ne însuşim
ceva. Sfântul Bernard foloseşte chiar verbul „a uzurpa”, a acapara, a pune mâna pe
ceva fără nici un drept: „Ceea ce-mi lipseşte, eu îl acaparez din coasta lui Cristos”.
Prin asta se pune mâna pe împărăţia lui Dumnezeu, înainte de a o fi meritat, doar
cu un act al liberului arbitru. Poetul francez Charles Péguy descrie într-o carte
cel mai mare act de credinţă din viaţa sa. Povesteşte le persoana a treia, ca şi cum
ar fi vorba despre altcineva, dar ştim în mod cert că este vorba despre el. „Un om
avea trei fii şi într-o bună zi s-au îmbolnăvit toţi trei. Atunci soţia sa, rănită
de mâhnire, a căzut într-o mare depresie, s-a închis în sine, ţinea privirea fixă,
era mereu îngândurată şi nu vorbea cu nimeni. El însă nu, era bărbat şi nu-i era teamă
să vorbească. Şi-a dat seama că lucrurile nu puteau merge înainte astfel. Atunci a
avut o tresărire de curaj. Gândindu-se mai târziu, recunoştea că a fost îndrăzneţ.
Aşa cum se iau trei copii de jos şi toţi trei sunt puşi, aproape în joacă, în braţele
mamei lor sau ale guvernantei, care râde şi mimează că se mânie, spunând că sunt prea
mulţi şi îi lasă să cadă, la fel el i-a luat pe cei trei copii ai săi bolnavi şi liniştit
i-a pus (se înţelege, rugându-se) în braţele aceleia care este încărcată cu toate
durerile lumii: Prea Sfânta Fecioara Maria. „Vezi – spunea – ţi-i dau, mă întorc şi
fug, pentru ca tu să nu mi-i dat înapoi. Nu-i mai vreau, vezi bine, gândeşte-te tu!”
Din acea zi, totul a început să meargă bine, fireşte, pentru că Sfânta Fecioară se
ocupa de ei. E chiar ciudat faptul că nu toţi creştinii fac la fel. Este atât de simplu,
dar oamenii nu se gândesc niciodată la ceea ce e simplu. În definitiv, oamenii sunt
nătângi, şi asta trebuie odată să o spunem”.
5. Credinţa se dovedeşte prin fapte
În fond, care a fost actul de îndrăzneală al acestui om? Făcuse un pelerinaj pe jos
de la Paris la Chartres şi îi încredinţase Maicii Domnului pe cei trei copii ai săi
bolnavi care din acea zi au început să se simtă mai bine şi curând s-au vindecat.
Unul dintre fii, după moartea tatălui său, a dezvăluit această scenă de familie. În
catedrala din Chartres se află o placă ce semnalează acest gest iar, în amintirea
lui, în fiecare an studenţii organizează un pelerinaj pe jos de la Paris la Chartres.
(Chiar dimineaţa aceasta un preot francez din Paris a confirmat acest lucru dar a
spus că din păcate pelerinajul anual al studenţilor a fost desfiinţat!). Desigur,
nu totdeauna se întâmplă acest lucru pe plan fizic; nu întotdeauna este de ajuns să-i
încredinţezi Sfintei Fecioare pe copiii bolnavi ca să se vindece. Dar nu pentru asta
ne interesează istorioara. Ne interesează datorită acelei posibilităţi care face să
întrevedem un moment de îndrăzneală. „A se converti şi a crede” înseamnă de fapt a-şi
însuşi acest gest: a forţa puţin lucrurile. Înainte de a fi acumulat merite, credinţa
înseamnă un act de curaj pentru a pune mâna pe împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi
ne invită să facem acest gest. Şi poate se miră că încă nu-l deranjăm. Aşa trebuie
interpretat cuvântul lui Isus: „Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia
cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă” (Mt 11,12).
5. În mâinile tale, Doamne, încredinţez sufletul meu
Acel om avea copii bolnavi. Dar, dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are în casă
„copii” bolnavi: greutăţi, situaţii dificile, necazuri, neajunsuri de care am vrea
să scăpăm şi nu reuşim. Avem greşeli comise în trecut, avem păcate. Putem merge în
faţa unui crucifix şi să aruncăm printr-un act de credinţă toate acele situaţii în
braţele sale spunând: „Tu, Doamne, ai luat asupra ta păcatele lumii, ia-le şi pe ale
mele şi distruge-le! Vezi bine că nu le mai vreau înapoi. Mă întorc şi fug: gândeşte-te
tu!” Şi apoi să plecăm veseli, siguri că putem reîncepe de la capăt în viaţă. Aşadar,
chemarea lui Isus: „Convertiţi-vă!”, nu este o ameninţare, un lucru care ne face trişti
şi ne obligă să mergem cu capul plecat, şi de aceea de amânat convertirea cât mai
mult posibil. Dimpotrivă, este o ofertă incredibilă, o invitaţie la libertate şi la
bucurie. Este „vestea cea bună” a lui Isus pentru oamenii din toate timpurile.
6. S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu
Confirmat de Duhul lui Dumnezeu care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan,
Isus s-a dus în Galileea neamurilor păgâne şi a început să predice evanghelia lui
Dumnezeu. Nu anunţă pedepsirea lumii aşa cum a făcut profetul Iona: „Încă patruzeci
de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,1-5.10 prima lectură). Isus anunţă vestea
bună a mântuirii şi îi cheamă pe oameni să o primească. Ocazia este prielnică: „S-a
împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Timpul este scurt iar răspunsul
la chemarea lui Isus trebuie dat repede: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!”
(cf. Mc 1,14-15). Evanghelstul Marcu nu explică ce înseamnă convertirea dar ilustrează
răspunsul neîntârziat dat de primii patru ucenici la chemarea lui Isus: „Trecând pe
lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând
năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face
să deveniţi pescari de oameni!” Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin
mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi
năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu,
în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el” (Mc 1,16-20). Chemarea lui Isus
cere un răspuns imediat (v.18), o detaşare (ucenicii lasă năvoadele, îl lasă pe tatăl
lor în barcă), o voinţă de a-l urma pe Învăţătorul lor şi curajul de a se angaja într-o
misiune: „vă voi face să deveniţi pescari de oameni!”
7. Convertiţi-vă: Veniţi după mine!
Imperativul „convertiţi-vă” nu este o invitaţie la o „ajustare”, la o schimbare vagă
a vieţii; nu vrea să fie o invitaţie la pocăinţă în sensul de renunţare, ci înseamnă
ceva diferit şi mai mult. Înseamnă „veniţi după mine!”, rămâneţi cu mine, gândiţi
ca mine, faceţi ca mine. Totul stă în „a-l urma” pe Cristos. În loc să spună că ucenicul
este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în
mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul
„a urma”, Evanghelia arată că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un
mod de a trăi. Convertirea evanghelică este o schimbare interioară şi radicală, nu
este o competiţie dictată de criteriul „convenabil şi neconvenabil”. Convertirea evanghelică
este religioasă, în sensul că este un răspuns la un anunţ: „Timpul s-a împlinit şi
împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Înseamnă că trebuie să concepem viaţa ca dăruire
şi slujire; să o trăim ca un dar primit gratuit şi care se întoarce în mod gratuit
la Dumnezeu şi la semenii noştri, cum învaţă Isus: „ Pentru că nici Fiul Omului n-a
venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru
mulţi" (Mc 10,45). La aceasta ne cheamă Domnul când spune „Veniţi după mine!”. Ne
cheamă să mergem cu El, ieşind din spaţiul îngust al intereselor noastre şi deschizându-ne
la iubirea sa. Acesta este cântecul „nou” în lumina învierii lui Cristos, biruitorul
păcatului şi al morţii, căci Dumnezeu ne-a rânduit să fim asemenea chipului Fiului
său, primul născut între mulţi fraţi” (cf. Rom 8, 29).
8. Arată-ne, Doamne, căile tale!
Fericiţi cei care cugetă înainte de a face ceva şi se roagă înainte de a-şi programa
viaţa. Şi câte inepţii se fac pentru că nu gândim! Şi mai multe, pentru că nu ne rugăm.
De aceea, să spunem cu psalmistul: „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările
tale! Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii
mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice.
Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun
şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă
pe cei smeriţi căile sale” (Ps 24/25,4-5ab.6-7bc.8-9).
9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru
ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte
bune.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 ianuarie 2018)
All the contents on this site are copyrighted ©. |