(RV - 16 iulie 2017) E Ziua Domnului, popas săptămânal de primenire corporală şi spirituală prin destinderea cuvenită a minţii şi a trupului. Asemenea creştinilor din primele veacuri simţim că nu putem trăi fără duminică. În răgazul duminical, gândul tainic al inimii ne poartă spre biserică pentru a lua parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în amintirea învierii lui Isus din morţi: „Cu inima curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău” (cf. Ps 16/17,15). Dumnezeu ne cheamă pentru a depune în inimile noastre sămânţa cuvântului său prin care ne arată calea adevărului. Isus, vocea Tatălui, face să răsune pentru noi cuvinte dătătoare de viaţă. El este lumina care face ca ochii noştri să vadă ceea ce este bun şi drept pe căile întortocheate ale istoriei. Ascultând cuvântul Domnului şi primind „pâinea vie coborâtă din cer”, devenim mai conştienţi că facem parte din poporul lui Dumnezeu în peregrinare care "înaintează pe calea strâmtă a Crucii" spre ospăţul Împărăţiei (cf. CBC 1344). Astăzi textele liturgice vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu. E duminica Semănătorului. Ca de obicei, prima lectură (cf. Is 55,10-11) pregăteşte înţelegerea Evangheliei (cf. Mt 13,1-23). Astfel, profetul Isaia compară cuvântul lui Dumnezeu cu ploaia şi zăpada. Aşa vorbeşte Domnul: „Aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis”. În Evanghelia zilei Isus compară cuvântul lui Dumnezeu cu sămânţa aruncată de semănător în ogorul său. Evanghelistul Matei povesteşte că în ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. Iese din oraşul Cafarnaum şi se duce pe malul lacului Genezaret. Iese din casă asemenea omului care merge la semănat. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole. Barca devine catedra de la care Isus vesteşte Evanghelia împărăţiei ce trebuie să ajungă dincolo de mare la neamurile păgâne: „Iată, semănătorul a ieşit să semene! Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Venind păsările cerului, au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” (cf. Mt 13,1-9, forma scurtă). Ploaia care dă rodnicie pământului şi sămânţa ce încolţeşte de la sine reprezintă lucrarea lui Dumnezeu. Dar este nevoie şi de aportul omului care pregăteşte terenul unei inimi disponibile, aptă să primească ploaia şi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu. Să parcurgem textele pe larg în ordina propunerii lor liturgice.
1. Cuvântul Domnului ca ploaia şi zăpada
Trei sunt aspectele cuvântului lui Dumnezeu puse în lumină de profetul Isaia. În parabola
ploii şi a zăpezii. Sugestiva comparaţie luată din natură vrea să ilustreze eficacitatea
cuvântului lui Dumnezeu în istorie. Dar ce vrea să spună expresia „cuvântul lui Dumnezeu”?
Biblia atribuie termenului „cuvânt” un înţeles mai amplu decât cel actual. Cuvântul
lui Dumnezeu nu este doar un simplu mijloc pentru a face cunoscut ceva. Este o forţă
creatoare încă de la început; este o promisiune ce tinde să se împlinească. Cuvântul
lui Dumnezeu este creator, este o forţă vitală şi un program de viaţă ce conduce istoria.
Poporul lui Israel trebuie să ştie că acest cuvânt nu încetează niciodată, produce
întotdeauna ceea ce şi-a propus şi este izvor de speranţă ce deschide mereu noi perspective.
Al doilea aspect: cuvântul lui Dumnezeu este suveran şi misterios, căci vine de sus,
nu de la profet sau de la om. Eficacitatea sa este garantată, însă căile pe care le
parcurge sunt adesea de neînţeles pentru noi: „Cât de înălţate sunt cerurile faţă
de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele
faţă de gândurile voastre” (Is 55, 9). Şi al treilea aspect deloc neglijabil: „Să-şi
părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la Domnul
şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare”
(Is 55,7). Cuvântul lui Dumnezeu este eficace, obţine ce şi-a propus precum ploaia
şi zăpada care cad din cer. Totuşi e nevoie ca omul să se convertească, să-şi schimbe
mentalitatea şi să se întoarcă la Domnul său. Numai în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu
rămâne cuvânt de mântuire, altminteri rămâne în continuare eficace, dar se preschimbă
în cuvânt de judecată. Reţinem din acest scurt text profetic încrederea de neclintit
în cuvântul Domnului şi totodată voinţa de întoarcere la Dumnezeu. Este un mesaj
de speranţă şi de angajare, dar mai ales de mângâiere adresat unor oameni descurajaţi.
Profetul Isaia se adresa compatrioţilor evrei aflaţi în exilul babilonian. Acolo riscau
să-şi piardă încrederea în eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu; erau tentaţi să se
lase fascinaţi de religiile străine sub pretextul că Dumnezeu tace şi nu-şi împlineşte
promisiunile. Isaia răspunde că Dumnezeu este credincios şi îşi ţine cuvântul, dar
modul de a-l împlini este diferit de planurile noastre.
2. Dumnezeu, „agricultorul suprem”
Minunatei pagini din profetul Isaia îi răspundem cu a doua parte a psalmului 65/66,
10-14. Acest psalm biblic este o frumoasă compoziţie cromatică şi teologică cu două
tonalităţi diferite, una istorică iar alta cosmică. Cuvântul Domnului din partea istorică
inspiră speranţa iertării. În partea de tonalitate cosmică, ploaia de primăvară este
o dovadă a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de natură. În pitoreasca scenă finală Dumnezeu
devine cvasi agricultorul suprem care irighează câmpiile umblând pe norii cerului
cu carul apelor. Pregăteşte pământul în cele mai mici lucrări: îi udă brazdele şi
îi sfărâmă bulgării. Lucrarea divină descrisă prin şapte verbe îmbracă natura cu un
minunat „veşmânt” şi o împodobeşte cu o „coroană de flori” ca în ritualul unei cununii.
Colinele „se încing” metaforic cu o centură de veselie, spus la modul concret, de
vii şi livezi. Pajiştile se îmbracă cu o mantie multicoloră făcută din verdele ierbii
şi albul turmelor. Văile îmbracă mantia aurie a holdelor de grâu. Toate, ca într-un
cortegiu folcloric de veselie cu oameni în straie de sărbătoare, se îndreaptă spre
Creatorul lor, cântând, dansând şi preamărind. Toate strigă de bucurie şi cântă. Ca
în Ziua Domnului. Cântă psalmistul: „Tu vizitezi pământul, tu îi potoleşti setea cu
îmbelşugare; tu îl copleşeşti cu bogăţii. Râul lui Dumnezeu este plin cu apă. Tu faci
să crească grâul pentru oameni. Astfel, pregăteşti pământul: îi uzi brazdele, îi sfărâmi
bulgării, îl înmoi cu ploaie şi răsadurile i le binecuvântezi. Încununezi tot anul
cu bunătăţile tale: pe urmele tale curge belşugul. Se ivesc păşuni în pustiu, colinele
sunt încinse cu veselie. Păşunile se înveşmântă cu turme, văile se îmbracă cu grâne;
toate strigă de bucurie şi cântă” (Ps 64/65,10-14). Doamne, binecuvântează pământul
ca să aducă roade bogate! (cf. Lc 8,8a). Este strigătul credinţei în Dumnezeu care
cu pronia sa păstrează armonia cosmică. Toate le binecuvântează.
3. Creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri
Lectura a doua luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani aduce în atenţie
o temă actuală, cea despre ecologie şi salvgardarea naturii. În planul lui Dumnezeu
omul şi întreaga creaţie sunt asociate în durere ca rod al păcatului, dar şi în răscumpărarea
de păcat înfăptuită de Dumnezeu prin misterul pascal al morţii şi învierii lui Isus
Cristos. „Fraţilor, eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara
cu gloria viitoare care ni se va revela. Într-adevăr, creaţia aşteaptă cu nerăbdare
revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie,
ci din cauza aceluia care a supus-o, cu speranţa că şi ea, creaţia, va fi eliberată
de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi
ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum,
dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi
suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru” (Rom
8,18-23). Acest text renumit vorbeşte despre o solidaritate în bine şi în rău, în
libertate şi în sclavie, între om şi creaţie. Împreună gem, împreună aşteaptă. Însă,
dacă geamătul omului este rod a coruperii libertăţii sale, cel al creaţiei este o
participare la destinul omului. Apostolul Paul nu consideră cosmosul în maniera lumii
greceşti, adică static în fixitatea sa, ca ceva perfect şi armonios încă de la început.
Potrivit filozofilor stoici, orice minimă alterare ar fi compromis armonia prestabilită.
Apostolul vede cosmosul în forma sa dinamică, în efortul său de a tinde la o armonie
şi la o ordine superioară. Cosmosul este antrenat de către om în căderea în păcat,
şi tot de către om poate fi antrenat în ridicarea din sclavie. Cuvântul Domnului ne
învaţă că trebuie să respectăm creaţia nu doar din interese egoiste pentru a nu ne
dăuna nouă înşine, ci pentru că nu este a noastră. Între om şi creaţie există mai
degrabă un raport de solidaritate şi de fraternitate şi nu de dominaţie.
4. Evanghelia: „vestea cea bună”
Ne-am apropiat astfel de Evanghelia zilei. Cuvântul "evanghelie" este de origine greacă
şi înseamnă literal veste bună. În sens strict, vestea bună propriu-zisă este cea
pe care evanghelistul Luca a condensat-o în cuvintele îngerilor adresate păstorilor
în noaptea sfântă la Betleem: „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul
care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Prin extensie, „vestea bună” înseamnă întreaga
învăţătura creştină: ”Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura”
(Mc 16,15). Această veste bună se referă la viaţa şi predica lui Isus Cristos, Fiul
Unul Născut al lui Dumnezeu făcut om. Sunt numite „evanghelii” fiecare din cele patru
scrieri în care au fost relatate pentru prima dată învăţătura şi faptele lui Isus.
5. Isus vorbeşte în parabole
Capitolul 13 al evangheliei după Matei cuprinde o serie de şapte pilde rostite de
Isus, numite parabolele Împărăţiei. Acestea sunt: parabola semănătorului, parabola
neghinei, parabola grăuntelui de muştar şi a plămadei, parabola comorii şi a perlei,
şi în fine, parabola năvodului. Unele din ele sunt explicate de Isus la cererea apostolilor
sau spontan. Parabola este un gen literar folosit mult în Biblie, în literatura rabinică
şi în textele sacre din toate religiile antice pentru a transmite prin imagini sugestive
învăţături înalte ce nu pot fi explicate în mod direct. Vorbirea în pilde pentru publicul
larg şi explicaţiile date în privat ucenicilor constituie un stil de comunicare folosit
de Isus ca linie generală de învăţătură. Parabolele lui Isus, criptice în aparenţă,
sunt ca un produs distilat de mare înţelepciune. Pentru a le înţelege, e nevoie de
o dispoziţie specială a inimii: dispoziţia de a asculta cu inima. De aceea, în textul
paralel din evanghelia după Luca, Isus avertizează: "Luaţi seama cum ascultaţi" (Lc
8,18).
6. Astăzi, parabola semănătorului
Parabola semănătorului (cf. Mt 13,1-23) este structurată în trei părţi. În prima parte,
semănătorul lucrează de zor, dar sămânţa aruncată cade în locuri diferite de aceea
şi soarta ei este diferită. O parte a căzut de-a lungul drumului şi au mâncat-o păsările
cerului. O altă parte a căzut pe loc pietros, a răsărit repede iar când a dat soarele
s-a vestejit, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini care, crescând, au înăbuşit-o.
Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci.
Şi Isus încheie: „Cine are urechi, să asculte!”.Urmează a doua parte (cf. Mt 13,10-17)
în care discipolii nedumeriţi îl întreabă pe Isus de ce vorbeşte mulţimii în parabole.
Domnul le răspunde că lor „le-a fost dat să cunoască misterele împărăţiei cerurilor”,
iar poporului nu i-a fost dat datorită inimii insensibile. De aceea, ucenicii trebuie
să se considere fericiţi întrucât ei pot vedea şi auzi ceea ce mulţi profeţi şi drepţi
de demult au dorit să vadă şi n-au văzut şi să audă şi n-au auzit. În fine, în a
treia parte (cf. Mt 13, 18-23) Isus ia iniţiativa şi explică parabola semănătorului,
arătând cine sunt identificaţi în cele patru tipuri de teren.
7. Patru tipuri de teren
Primul: „Oricine ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte
ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului”.
Al doilea: „Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte
îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o
încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează”. Al treilea:
„Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi
şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod”. Al patrulea:
„Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege.
Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”. Această explicaţie
dată de Isus poate fi şi prima predică despre parabola semănătorului care circula
în comunitatea primilor creştini.
8. Cine este semănătorul?
Să privim celebra pânză „Semănătorul” (1888) a pictorului flamand Vincent van Gogh.
Scena se desfăşoară, probabil, la asfinţit de soare, semn că semănătorul a lucrat
toată ziua, de dimineaţă până seara. De fapt, Evanghelia zilei (Mt 13,1-23) începe
astfel: „În ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat
lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea
stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să
semene!” În finalul aceluiaşi capitol, Matei 13, 51-51, Isus i-a întrebat pe ucenici
dacă au înţeles toate (cele şapte parabole), iar ei au răspuns că da şi evanghelistul
conclude: „Când a terminat Isus parabolele acestea (şapte), a plecat de acolo”. Deci,
neobositul semănător care trudeşte de dimineaţă până termină de semănat este Isus.
Iese din casă şi se aşează pe malul mării. A ieşit de la Dumnezeu Tatăl, din sânul
fecioarei Maria, din mica localitate Nazaret şi a venit în lume să predice că s-a
apropiat împărăţia cerurilor. Fiul lui Dumnezeu lucrează cât timp Tatăl său lucrează.
În această parabolă Isus se prezintă pe sine, să spunem, în „meseria” oficială.
9. Din roadele semănătorului
S-a spus că la masa parabolei este loc pentru fiecare. Înţelegem că parabola semănătorului
admite diferite niveluri de lectură. Evidenţiem optimismul şi dărnicia semănătorului
care speră să obţină rezultate optime la recoltat. Tot ceea ce cade în pământ bun
aduce rod. Ştim că în toate „incrementum dat Deus”, creşterea o dă Dumnezeu (cf. 1Cor
3,6). Vorbind despre roadele cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre, avem în vedere
în primul rând ceea ce Dumnezeu însuşi vrea să înfăptuiască în noi. Primind cuvântul
lui Dumnezeu în inimi deschise şi disponibile devenim tot mai mult fii ai lui Dumnezeu,
tot mai asemenea Fiului său iubit şi părtaşi la viaţa sa nepieritoare. De aceea, rămâne
avertismentul lui Isus: „Aveţi grijă cum ascultaţi!” Acesta este valabil mai ales
pentru cine se crede de partea justă. Unii ascultă superficial cuvântul şi nu-l primesc;
unii îl primesc repede dar nu sunt statornici şi pierd totul; unii se lasă dominaţi
de preocupările şi ademenirile lumii. Dumnezeu nu ne constrânge să credem în El, dar
ne atrage la sine prin forţa adevărului şi a bunătăţii Fiului său întrupat: iubirea,
de fapt, respectă întotdeauna libertatea. Însă, omul se poate opune planului lui Dumnezeu,
poate împiedica realizarea în sine şi în cei din jur a împărăţiei lui Dumnezeu. Inima
omului se poate împietri, poate deveni teren de luptă între iubiri opuse, între idoli
care, după ce s-au războit să pună stăpânire pe ea, o lasă pustie. Este adevărat că
Dumnezeu nu încetează să semene cuvântul în inimi, să ne atragă la sine prin bunătatea,
frumuseţea şi adevărul său. Pe de altă parte, această "relaţie intimă şi vitală care
îl uneşte pe om cu Dumnezeu" poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit
de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului
din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru
avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi,
în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu
şi fuge dinaintea chemării Lui (CBC 29)
10. Rugăciunea Bisericii
Aşa cum Domnul binecuvântează pământul cu ploaia binefăcătoare, la fel Cuvântul său
ne schimbă inimile cu Duhul iubirii sale. „Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi
lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta; dă-le tuturor acelora care
poartă numele de creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume
şi de a îndeplini ceea ce îi corespunde”.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 iulie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |